Un cuplu în flăcări

● Richard Ford, Viaţă sălbatică, traducere de Anca Dumitrescu şi Elena Marcu, Editura Black Button Books, 2019. 

„În toamna lui 1960, cînd aveam şaisprezece ani, în perioada în care tata era şomer, mama a întîlnit un bărbat pe nume Warren Miller şi s-a îndrăgostit de el“, aşa începe romanul din 1990 al lui Richard Ford (n. 1944), roman ecranizat cu mult succes anul trecut de Paul Dano, cu Carey Mulligan şi Jake Gyllenhaal în rolurile celor doi soţi. Povestea despărţirii este spusă din perspectiva băiatului, iar marele merit al cărţii este că, deşi pare că urmăreşte procesul degradării precipitate a căsniciei tînărului cuplu (amîndoi au treizeci şi ceva de ani), cartea reflectă, de fapt, transformarea băiatului, martor tăcut al unei drame şi al unor situaţii pe care nu are cum să le înţeleagă. Vocea băiatului (jucat excelent în film de Ed Oxenbould) este binecunoscută cititorilor volumului-cult de povestiri Rock Springs, unde Richard Ford foloseşte de mai multe ori vocea unui copil pentru a spune drame de familie.

De altfel, apărut la cîţiva ani după Rock Springs, acest mic roman are acelaşi ADN narativ. În povestirea „Great Falls“, numele orăşelului din statul Montana unde este plasată şi povestea din Viaţă sălbatică, un bărbat plecat cu băiatul lui să facă braconaj de raţe sălbatice decide să se întoarcă acasă mai devreme ştiind că îşi va surprinde soţia în adulter. Într-o scenă antologică, băiatul este martorul confuz al confruntării: în timp ce părinţii lui se ceartă în dormitorul de la etaj, el rămîne în bucătărie împreună cu amantul mamei, un tînăr frumos şi rebel, care îi vorbeşte relaxat, intrigîndu-l şi totodată fascinîndu-l.

În acest roman, după plecarea de acasă a tatălui (despre a cărui intuiţie cu privire la potenţiala infidelitate a propriei soţii avem doar o bănuială), băiatul îşi însoţeşte mama pentru o cină în casa bărbatului care îi va deveni amant (vezi şi fragmentul de mai jos). De data aceasta, amantul mamei, un bărbat bogat şi manierat, dar bătrîn şi şchiop, îi provoacă copilului o reacţie de respingere, motiv pentru care Richard Ford îl şi face martorul din umbră (la propriu şi la figurat) al infamei consumări a adulterului. Dacă, în povestire, băiatul nu vede nimic şi, astfel, i se mai dă o şansă inocenţei lui, în acest roman el vede totul, devenind adevărata victimă a infidelităţii mamei. Drama băiatului, îndrăgostit de ambii părinţi, se intensifică cînd mama se vede nevoită să-şi verbalizeze trădarea în faţa lui şi se adînceşte cînd tatăl se întoarce acasă, iar băiatul se confruntă cu posibilitatea de a-i ascunde adevărul. De altfel, deşi toată lumea îi vorbeşte băiatului, uneori ca pentru a-l pregăti, alteori pentru a-l ajuta să înţeleagă (desfăşurarea evenimentelor are cumva aerul conspiraţiei celor trei adulţi pentru maturizarea copilului), niciodată cuvintele nu spun totul, replicile rămîn obscure, iar frazele, eluzive – Richard Ford fiind un maestru în a spune totul şi totodată nimic, cu cele mai simple cuvinte, în cele mai banale formulări: „Există cuvinte, cuvinte importante, pe care nu vrei să le spui, cuvinte care distrug vieți, cuvinte care încearcă să repare ceva stricat care n-ar trebui să fie stricat și pe care nimeni nu-l vrea stricat, dar pe care oricum cuvintele nu-l pot repara. Să-i spun tatei ce văzusem sau să-i spun mamei că putea avea încredere în mine că n-aveam să spun nimic ar fi fost astfel de cuvinte: mai bine să nu fie niciodată rostite, pentru că sînt pur și simplu inutile în marea schemă a lucrurilor.“

Această dificultate a transpunerii „sălbăticiei“ vieţii în cuvinte este cuprinsă în însăşi situaţia declanşatoare: rămas fără slujbă şi nereuşind să-şi găsească una nouă, bărbatul decide să se înroleze într-o echipă de pompieri voluntari pentru a lupta cu un incendiu devastator pe care numai venirea zăpezii pare că-l mai poată stinge. Plecarea intempestivă a bărbatului în această misiune cvasi-sinucigaşă conţine aceeaşi doză de iraţional ca şi adulterul femeii. Un foc inexplicabil îi cuprinde pe ambii soţi şi amîndoi se lasă de bunăvoie mistuiţi. Cînd mama îl duce cu maşina pe băiat să vadă muntele împădurit cuprins de marele incendiu pentru stingerea căruia se sacrifica tatăl său (scena este cu atît mai magnifică în film), îi spune: „Sînt doar niște focuri mici care din cînd în cînd se întețesc toate odată. N-are de ce să-ți fie frică. Acum înţelegi?“ Femeia nu-i vorbeşte doar despre incendiu, femeia îşi pregăteşte copilul pentru momentul inevitabil şi foarte apropiat în care focurile mici se vor uni şi vor distruge totul în propria lor familie. Inclusiv la propriu, căci venirea acasă a bărbatului, după numai trei zile de absenţă, culminează cu un nou foc premeditat. În cheia acestei metafore, întoarcerea tatălui este grăitoare: cînd îl îmbrăţişează, copilul simte cum hainele tatălui „miroseau a cenuşă şi a ars“. (Nu e prima dată cînd Richard Ford foloseşte metafora focului care mistuie un cuplu: în povestirea „Imperiu“ din Rock Springs, un bărbat îşi înşală soţia într-un tren care străbate un cîmp în flăcări.)

După Rock Springs şi Între ei. Amintiri despre părinţii mei, Black Button Books ne oferă încă o splendidă carte a acestui grozav prozator pe care nu-l voi recomanda niciodată îndeajuns. 

Richard Ford va fi invitat în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT), desfăşurat între 2-6 octombrie la Iaşi. Mai multe detalii la filit-iasi.ro.

*****

Richard FORD
Viaţă sălbatică (fragment)

– Hai, Joe, dansează cu mama ta! a spus Warren Miller, încercînd să mă ridice de pe scaun.

Îmi amintesc că avea mîinile reci, foarte mici și subțiri. M-am ridicat, deși nu voiam și nici nu știam să dansez. Mama m-a tras spre ea, apoi m-a împins, a rostit „Cha-cha-cha“ și s-a uitat în jos la picioarele mele, care se mișcau aiurea, înainte și înapoi. Brațele ei erau înțepenite și ale mele la fel. Mi s-a părut îngrozitor să trebuiască să dansez cu propria mamă, într-o casă străină, în fața unui bărbat pe care nu-l cunoșteam și nu-l plăceam. După ce am pășit de vreo zece ori înainte și înapoi, am renunțat, mi am lăsat brațele în jos neputincioase și am rămas nemișcat; mama s-a oprit și ea și m-a privit cu dezgust.

– Joe, ești un dansator îngrozitor. Ai două nicovale în loc de picioare. Mi-e rușine cu tine.

Mi-a dat drumul la mîini și a privit spre tavan, fix în globul de lumină, de parcă ar fi sperat că ceva sau cineva va apărea în locul meu cînd își va coborî iar privirea.

– Warren, trebuie să dansezi cu mine, s-a întors şi a întins spre el brațele dezgolite. Haide, Warren. Joe vrea să dansez cu tine. Ești gazda. Trebuie să le faci pe plac musafirilor.

– Bine, am să încerc, a spus Warren Miller, îndreptîndu-se spre mama cu brațele deschise.

Șchiopătatul îl făcea să pară un om care n-ar putea niciodată să danseze și nici nu și-ar dori. Pășea de parcă ar fi avut un picior de lemn.

Mama a început să danseze din nou singură, chiar înainte ca el măcar să încerce. Cînta „cha-cha-cha“ și, cînd Warren Miller a ajuns lîngă ea, i-a luat mîinile mari și a început să-l împingă în spate, apoi să-l tragă spre ea, așa cum făcuse și cu mine. Iar Warren Miller a reușit să țină pasul. De fiecare dată cînd se dădea în spate, șchiopătatul se accentua și părea gata să se prăbușească, dar mama îl trăgea cu putere de brațe și atunci părea gata să cadă în față peste ea. Mama continua să cînte „cha-cha-cha“, pe ritmul muzicii, pășind înainte și înapoi, pe vîrfuri, și spunîndu-i lui Warren să nu se uite la picioare, doar să se miște odată cu ea, iar Warren șchiopăta și își lăsa capul în jos, dar reușea să rămînă în picioare și, în scurt timp, dansa și el pe vîrfuri, părînd cumva foarte ușor, așa cum reușesc să pară animalele mari. Pe chip i-a apărut un zîmbet și a început să cînte și el „cha-cha-cha“ odată cu mama și să se uite la ea, nu în jos la propriile picioare, care se tîrau în cizme pe podea. După un minut, mama i-a dat drumul la mîini, și le-a pus pe ale ei pe umerii lui și pe ale lui pe talia ei și au dansat așa, împreună, mama pe vîrfuri și Warren șchiopătînd.