Umbra tatălui

5 august 2011   Carte

Radu Vancu, Amintiri pentru tatăl meu, Editura Vinea, 2010. 

Poemele de doliu pentru tatăl dispărut pe care Radu Vancu le-a publicat de-a lungul anilor în volumele sale, Biografia litteraria (2006) şi Monstrul fericit (2009), trebuia, odată şi-odată, să fie recuperate şi completate pentru a forma numai ele o carte de sine stătătoare. „Moartea celor dragi nu se învecheşte niciodată. Mortul putrezeşte, moartea lui nu prinde nici măcar mucegai. Ea e pururi cu tine, în tine, lucrează neîncetat, ca rugăciunea celui bun şi zbaterea celui rău, încît ajunge să ţi se pară că-i acolo încă dinainte ca cel drag să moară şi va fi acolo pînă la sfîrşit, cînd vei ajunge şi tu la capitolul acela. Şi cînd, poate, moartea celui drag în sfîrşit va muri.“ Aceste vorbe din textul introductiv, care explică alcătuirea cu poeme vechi şi noi a volumului, sînt, de fapt, şi un statement al poetului pentru care această temă a morţii premature şi definitive este cea mai puternică, mai întîi prin biografie, prin încărcătura ei psihologică şi emoţională, apoi prin inepuizare, prin felul în care se transformă în obsesie.

Amintiri pentru tatăl meu este, de fapt, cartea pesistenţei doliului – orice poem este o formă de doliu – pe fondul neresemnării cu dezastrul sinuciderii, al pierderii, dispariţiei, absenţei iremediabile. Toate aceste ipostaze ale părintelui mort de propria mînă provoacă tot atîtea forme ale durerii, regretului şi jelaniei lirice. Fiul-poet evocă fără să judece amintirea tatălui beţiv, i se adresează, îşi consemnează şi îşi sondează propriile stări, poemele („romanul ăsta analitic în versuri“) fiind deopotrivă expresia dorului, a unei iubiri întrerupte prematur – o declaraţie de dragoste in absentia, dar şi o formă de „îmblînzire“ a consecinţelor sinuciderii la nivel existenţial, ba chiar de împotrivire, căci dorinţa subconştientă şi realitatea asemănării cu propriul tată nu e lipsită de percepţia unei posibile eredităţi fatale şi de angoasa imposibilităţii desprinderii de un destin tragic („a fi Vancu e ocnă“). Complicitatea din copilărie, cînd fiul era martorul tăcut al exceselor bahice ale tatălui, se suprapune cu identificarea de mai tîrziu („îmi eşti tot mai aproape, poate pentru că semăn tot mai mult cu tine“), cînd fiul descoperă, la rîndu-i, că „orice beţie este o boală învinsă“. O vreme, fiul trăieşte în oglinda borgesiană a tatălui („oglinzile şi paternitatea / înmulţesc imaginile şi sînt abominabile“), îi repetă gesturile alcoolice, fie din disperarea de a fi rămas singur, fie pentru că încearcă să-i reconstituie şi să-i înţeleagă (poate chiar să-i legitimeze) drama. O neînţelegere – de fapt, o îndepărtare – care creşte. Căci în ciuda amintirilor şi a tuturor gesturilor recuperatorii (într-un poem, fiul citeşte cărţile favorite ale tatălui în efortul de „unire a singurătăţilor“), fiul realizează că, nici unul nefiind de faţă cu adevărat la viaţa celuilalt, cei doi îşi vor rămîne unul altuia nişte necunoscuţi: „nici nu ştiu dacă într-adevăr am fost – sînt? – fiul tău. / Pe bărbatul de douăzeci şi şase de ani, puhăvit în primele luni după însurătoare, / nu l-ai cunoscut. Nici eu n-am apucat să cunosc bărbatul care ai fi putut să fii; / şi, de asemenea, nu-l cunoşti pe bărbatul mai tînăr deja / decît unii dintre prietenii mei, / mai tînăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrîn / şi căruia-i spun în textele astea tată. / Mi-ar fi plăcut ca noi toţi ăştia să fi băut o vodcă împreună.“ („Părinţi şi copii“)

Cel de-al treilea, şi ultimul, ciclu al volumului, se deschide cu poemul „32“ în care fiul pare să fi depăşit pragul psihic al ratării şi morţii tatălui. Astfel, este consemnată, fie şi parţial, ieşirea de sub influenţa nefastă a acestui complex patern tocmai prin multiplicarea paternităţii: „N-am murit pînă la urmă înainte de 30 de ani. / Nu mi-a dat, precum ţie, tată, viaţa în cap / ca unei vite iluminate. Am amintiri frumoase / cu soarele scelerat de la miezul nopţii / fierbîndu-mi răbdător creierul, / mă uit la ele întruna, ca un veteran paraplegic // la pozele din război. Am avut şi revelaţia, / de cîteva ori, am bifat practic / toate paragrafele: să plantezi un pom, / să faci un copil, să ai revelaţia. / Voi avea peste o lună 32, tati, sînt viu, sînt fericit, / nimic din ce-am trăit nu corespunde // cu ce era demn de trăit la 18 ani.“ Fiul a ajuns el însuşi tată şi nu va repeta, la rîndu-i, greşeala, păcatul, inconştienţa de a provoca cu o eventuală sinucidere acelaşi dezastru în viaţa propriului fiu. Este consemnat chiar şi un sentiment de vinovăţie, ca şi cum fiul n-ar avea dreptul să fie fericit în absenţa tatălui, ca şi cum fericirea fiului ar datora ceva, ar nesocoti, ar impieta gestul sinuciderii tatălui („cine e însă uzurpatorul / care a făcut din ruina mea / un imperiu?“). Care abominabil gest oricum continuă să fie reperul existenţei sale de bărbat matur („în fiecare dimineaţă îmi înfloreşte în creier / zîmbetul unui splendid cadavru. / De atunci, în loc de creier am cadavrul tău.“)

Ultimul poem al cărţii, „Sfoara de rafie“, unul dintre cele mai bune, aduce tema unei învieri/întîlniri de Apoi, a unei posibile mîntuiri personale în lipsa recunoaşterii: „Dacă ar fi să se întîmple azi / nu m-ai recunoaşte. Au trecut 13 ani / de la numărul tău cu sfoara de rafie, / şi în 13 ani de bătut capul cu trucul tău / m-am îngrăşat 20 de kilograme. / port barbă, peste inimă mi-a crescut păr // des ca iarba de pe mormîntul tău. / Dacă ar fi să se întîmple azi, cum ziceam, dacă ar sări lespezile de pe morminte / şi aţi ţîşni voi morţii, toţi deodată, / ca popcornul pocnind afară din cratiţă, / cu carne albă şi pufoasă pe oasele înnegrite // ca bobul de porumb prăjit, şi aţi veni fiecare / să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte. / Dar asta n-are nici o importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte / de la naştere părintele. O să te iau de mînă / şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă, / în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită.“

Aproape insuportabilă, pe alocuri, din cauza (datorită?) încărcăturii emoţionale, Amintiri pentru tatăl meu este deopotrivă un act de profundă indiscreţie (prin dezvăluirea unor date atît de biografice) şi generozitate (prin disponibilitatea de a împărtăşi cu cititorul). Ca orice carte de poezie adevărată.
 

Mai multe