Ultimul franctiror

Pe la începutul primăverii, cineva m-a întrebat care dintre romanele bune, publicate anul trecut, ar fi cu adevărat nou, inovator în sens literar, conştient de sine şi de fiecare frază a sa. Care, vasăzică, dintre romanele momentului ar fi cu adevărat important literar, obiectiv, cum se zice... Am ştiut exact care e romanul cu pricina (am cel puţin un martor) şi nu mi-am schimbat între timp părerea. Romanul cu adevărat inovator al lui 2012 a fost Nepotul lui Dracula de Alexandru Muşina. Şi asta nu doar pentru că nici un cuvînt, nici o frază, nici un capitol nu sînt întîmplătoare în această satiră eroi-comico-universitară, ci mai ales pentru că Muşina, spre deosebire de mulţi alţi romancieri, mai noi sau mai vechi, ar fi putut scrie la fel de bine orice alt tip de roman. Ar fi putut scrie, dacă ar fi vrut, roman social şi roman psihologic, ar fi putut scrie roman de moravuri (epistolele sale o dovedesc), ar fi putut scrie roman de amor şi roman istoric, roman eseistic şi roman în versuri. Ar fi putut scrie şi roman metafizic, dacă un scepticism hîtru nu l-ar fi oprit.

A preferat acest savuros roman comic, ca pe un uriaş „mişto“ faţă de tot ce se scrie (şi se învaţă despre scris) în neliniştitul spaţiu carpato-dunăreano-pontic, iar mulţi s-au repezit să-l încadreze (într-o tradiţie inexistentă la noi înainte de Max Torpedo), să-l analizeze (critic, dar fără umor) şi chiar să-l felicite pe autor pentru „debut“. Sînt ferm convinsă că orice cititor cinstit mi-ar da dreptate: cine a citit Budila-Express, Eseu asupra poeziei moderne, Scrisorile unui fazan, Epistolarul de la Olăneşti, Teoria şi practica literaturii, cine l-a ascultat vreodată pe Muşina vorbind despre scris poate înţelege modul conştient şi lucid în care funcţiona el în literatură (adică în poezie, eseu, critică).

Epistolarul de la Olăneşti, din revista Vatra, a fost una dintre cele mai discutate rubrici din presa culturală a ultimilor ani. Publicate între 1998 şi 2003, şi adresate criticilor Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, scrisorile lui Muşina au contrariat, au aprins (prin francheţe, radicalitate, luciditate) spiritele şi au alimentat activa „cultură de bucătărie“ de pe lîngă redacţii. Transferînd o mulţime de lucruri care se spun, în zona celor care se scriu, şi denunţînd, astfel, schizoidia moştenită din vremea cenzurii, Muşina a încălcat o primă regulă a amiabilei convieţuiri. Dîndu-şi demisia din generaţia ’80 şi ironizînd pînă la pulverizare postmodernismul românesc, a călcat-o şi pe cea a solidarităţii de corp generaţional, în faţa duşmanului comun: ceilalţi. Neoficiind retoric şi eventual eseistic bolile culturii române, ci azvîrlindu-le capricios şi subiectiv (epistolar) în faţa preopinenţilor, Muşina a nesocotit şi cea de-a treia bună regulă, a profeţiilor acceptabile: asumarea unui rol, a unei măşti, cultivarea ifosului vizionar.

În fond, războiul lui nu era nici cu toată lumea, nici cu cineva particular, ci cu anumite marote, idei de-a gata, ierarhii de carton, principala ţintă fiind, desigur, cea a postmodernismului fără un modernism dus pînă la ultimele sale consecinţe. Poet al vremurilor sale (de aici, dispreţul pentru anacronism, mimare retorică, inadecvare în poezia de dragoste), profesor socratic (mereu surprins de ingratitudinea elevilor), Muşina era un om care aştepta răspunsuri cînd punea întrebări, cineva care s-ar fi răzgîndit bucuros dacă ar fi putut fi convins, cineva care trăia „de-adevă“ dialogul. Scrisorile sale, care vor trebui reeditate, refac o adevărată fiziologie a mitocăniei în cultura română. Deghizată într-o teorie a marginalităţii (etimologic, mitocan vine de la metoc, un cătun subordonat, marginal în raport cu centrul), care, asumată, devine centralitate, fiziologia cu pricina e, probabil, zona cea mai memorabilă din epistolarele lui.

În fond, adevărul cărţilor lui Muşina ţine de atenţia sa faţă de ceilalţi (mai ales cei criticaţi) şi de un soi de generozitate exasperată. Oricît de enervat ar fi fost uneori, Muşina contextualiza, demonstra, tipologiza. Nu vorbea (doar) despre oameni, ci despre fenomene sociale, nu de boli, ci de patologii, nu de literatura română, ci de literatură pur şi simplu. El era ultimul franctiror al tranziţiei noastre, un hacker cultural veritabil care încerca, periodic, destabilizarea sistemului metoc.

Practicant al unor sporturi extreme precum „a spune ce crezi“ şi „a fi tu însuţi“, Alexandru Muşina, profesorul nouăzeciştilor, dar şi al altor generaţii sau freelanceri, a fost, probabil, în Literele noastre, ultima moaşă (maieutică), ultima cloşcă desplumată de propriii discipoli. Oricine altcineva s-ar fi învăţat deja minte sau ar fi împroşcat cu umoarea neagră a resentimentului. Nu şi Alexandru Muşina, omologatorul mioritic al „adevăratei filozofii personale“, al „complexului valută-shop“ în cultura română, al intimului care fabrică fantasmele literaturii. Un scriitor adevărat care a ştiut mereu să revină la literatură, măcar pentru că, aşa cum spunea, „doar ficţiunea rămîne, doar ea are corp, acel ceva care e mai mult decît suma părţilor componente, acea coerenţă subtilă căreia-i spunem viaţă“.

Unora dintre noi ne va fi îngrozitor de greu fără el.