Ultimul caiet

● Jose Saramago, Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog: martie 2009 - noiembrie 2009, traducere din limba portugheză & spaniolă de Simina Popa & Lavinia Similaru, Editura Polirom, 2011.

Sînt ultimele texte postate de Saramago pe blogul său. Adică textele de final ale unui om care îşi atingea vîrsta finală (87 de ani) păstrînd preocupări cît pentru întreg blogul pămîntesc. El zicea că postările lui ar consta în „comentarii, reflecţii, simple opinii despre una, alta“; Eco zicea că ele ar fi expresia unei indignări multilateral dezvoltate; altcineva, într-o gazetă, vorbea chiar despre „excesul de indignare“ şi îi nega „vechiului“ scriitor orice calitate de blogger. Recunosc, nu sînt un blogtrotter, dar faptul că pe Saramago îl interesau şi îl stîrneau – en connaisseur – atît de multe lucruri mi se pare un argument onest în favoarea blogului său.

Pe de altă parte, reunite într-un volum, textele acestea însumează un extraordinar jurnal indirect, al unui Saramago răscolitor pînă la sfîrşit. E, într-adevăr, un om indignat (cînd vine vorba de „catedralele cumpărăturilor“, de crime în numele politicii şi al religiei), trăieşte mîhnirile unui soi de Paler lusitan (ori de cîte ori redescoperă că „există unele moduri de a fi fericit pur şi simplu odioase“), pare adesea curat utopic în încrederea sa în stînga şi exagerat de cîrcotaş în „ereziile“ lui, dar e invariabil epocal cînd îi admiră pe Kafka, Pessoa, Sábato, Márquez, Pat şi Patachon sau Almodóvar, ori cînd discută (cu umor) despre universitatea pentru persoane în vîrstă pe care a ajuns să o patroneze sau despre zîmbetul (deloc comic) al lui Charlot. Sau cînd, de dragul unei idei, face gestul suprem de a vorbi, preţ de un paragraf, şi despre fotbal.

Ultimul caiet al lui Saramago pare un meci cu toată lumea, dar nu e. E un derby.