Ultima dislocare a scriitorului
„Subiectul lui literar nu este Holocaustul, nici măcar persecuţiile împotriva evreilor. În opinia mea, nici nu scrie ficţiune evreiască sau ficţiune israeliană. Şi, chiar dacă este cetăţeanul evreu al unui stat evreiesc compus în majoritate din imigranţi, ficţiunea lui nu este una a exilului. Şi în ciuda plasării în Europa a celor mai multe dintre romanele sale şi a ecourilor din Kafka, cărţile sale scrise în ebraică nu sînt ficţiune europeană. Într-adevăr, tot ceea ce nu este Aharon Appelfeld se adaugă la ceea ce este el cu adevărat: un scriitor deportat, un scriitor deposedat şi dezrădăcinat. Appelfeld este scriitorul dislocat al unei ficţiuni dislocate, care a făcut din deplasare şi dezorientare unicul său subiect“, scria Philip Roth despre Aharon Appelfeld în prezentarea unei lungi conversaţii a celor doi publicate sub forma unui interviu în 1988. Sfîrşitul deceniului opt l-a găsit pe Roth într-un oarecare impas creativ, iar sinuciderea lui Primo Levi, cu care se împrietenise şi pe care-l intervievase, l-a afectat profund. Atunci a călătorit în Israel pentru a face un interviu şi cu Aharon Appelfeld, cu care de asemenea se împrietenise în urmă cu cîţiva ani, iar acea călătorie a avut urmări spectaculoase: Roth a aflat din presă de procesul lui Ivan Demjanjuk, un mecanic ucrainean imigrat în State şi deconspirat a fi fost un gardian celebru, prin brutalitatea sa, în lagărul de la Treblinka. Cît a stat în Ierusalim la Appelfeld, Roth a mers de cîteva ori şi la procesul lui Demjanjuk, episod care i-a inspirat mai tîrziu, în 1993, romanul Operaţiunea Shylok, o foarte sofisticată autoficţiune satirică sub forma unui policier politic identitar evreiesc. Am făcut această introducere pentru că eu lui Roth îi datorez descoperirea literaturii lui Appelfeld.
Tradus la noi încă din anii ’80 cu micul roman Badenheim 1939, din opera lui Aharon Appelfeld (16 februarie 1932, Cernăuţi – 4 ianuarie 2018, Israel) au apărut şi alte cîteva cărţi – răspîndite pe la editurile Univers, Hasefer şi, în cele din urmă, Polirom –, însă nu mi-e clar cît de cunoscut este la noi.
Omul a avut un destin impresionant: în plină perioadă antisemită înaintea izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial, după ce mama lui a fost ucisă de nazişti, a fost deportat la vîrsta de opt ani, împreună cu tatăl lui, într-un lagăr de muncă din Transnistria, de unde a reuşit să evadeze fără tatăl lui, supravieţuind vreme de trei ani într-o pădure ca sclavul unei bande de hoţi, înainte de a fugi din nou şi a fi adăpostit de o prostituată ucraineană într-un sat, pentru ca în cele din urmă să se alăture Armatei Roşii ca bucătar. După război şi a petrecut cîteva luni într-o tabără italiană de refugiaţi, reuşind în 1946 să imigreze în Palestina, cu puţin timp înainte de constituirea statului Israel. (Apropo, această experienţă a lui Appelfeld se regăseşte de asemenea într-unul din marile romane ale lui Roth, Contraviaţa, tradus anul trecut la Polirom.) Şi-a regăsit tatăl prin intermediul unei agenţii israeliene care se ocupa cu reunirea familiilor evreieşti trecute prin lagărele naziste. Regăsirea tatălui ca muncitor într-o tabără de refugiaţi a fost un episod atît de intens, încît Aharon Appelfeld n-a putut scrie niciodată ficţiune despre acest episod biografic.
„Cînd am ajuns în Palestina, deşi aveam capul plin de limbi, mi-am dat seama că nu aveam un limbaj“, mărturisea undeva. La fel ca Paul Celan, alt scriitor născut în Cernăuţi cu a cărui biografie împarte multe detalii, Appelfeld vorbea limba germană din familie, o familie înstărită, care se ocupa de o sinagogă. În Israel a primit numele de Aharon (îl chema Ervin) şi a învăţat ebraică, a scris mai întîi proză scurtă şi romane de mici dimensiuni, pentru ca în cele din urmă să ajungă să predea literatură la universitate. Vorbitor deja a şapte limbi străine încă din adolescenţă, Aharon Appelfeld n-a scris literatură decît în ebraică şi abia după ce a învăţat-o transcriind pasaje din Biblie, îndrăgostindu-se de concizia şi precizia ei, în timpul stagiului militar şi al convieţuirii într-un kibuţ (o foarte frumoasă meditaţie despre limbă şi scris în acest sens se găseşte în romanul Pe neaşteptate, dragoste, tradus de Any Shilon pentru Polirom în 2010), devenind, astfel, unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni. De-a lungul carierei sale, întinse de-a lungul a patruzeci de ani, a publicat cam tot atîtea cărţi (proză scurtă, romane, eseuri, memorii, literatură pentru copii) şi a fost distins cu nenumărate premii internaţionale: National Jewish Book Award, Nelly Sachs Prize sau Independent Foreign Fiction Prize.
Cum foarte bine îl citise Philip Roth, care îl apropia mult de Kafka şi de Bruno Schultz, Aharon Appelfeld n-a scris propriu-zis despre Holocaust niciodată (aşa cum a făcut-o Elie Wiesel, spre exemplu, alt mare scriitor evreu născut în România). În interviuri vorbea despre subiectele romanelor sale ca fiind singurătatea, dislocarea, căutarea rădăcinilor, micile vieţi ale unor oameni deloc eroi. Romanele lui alcătuiesc un univers tematic şi stilistic foarte coerent şi, în ciuda istoriilor personajelor sale trecute prin aceleaşi drame istorice, literatura lui Appelfeld nu este cîtuşi de puţin violentă sau revendicativă. „Scrisul înseamnă că trăieşti. Nu poţi fi un scriitor al morţii“, spunea într-un interviu în care mărturisea că nu se identifică cu ceea ce s-ar putea numi un scriitor al Holocaustului, ale cărui date istorice nu se regăsesc niciodată în cărţile sale de ficţiune.
De altfel, în apărarea ficţiunii, Appelfeld îi mărturisea lui Roth: „N-am scris niciodată despre lucruri exact aşa cum au avut ele loc. Toate scrierile mele sînt, într-adevăr, capitole din experienţa mea personală, dar cu toate astea ele nu reprezintă «istoria vieţii mele». Lucrurile care mi s-au întîmplat în viaţă s-au întîmplat deja şi timpul le-a dat o anume formă. Să scrii despre lucruri aşa cum s-au petrecut înseamnă să devii sclavul memoriei, care este doar un element minor în procesul creaţiei. În opinia mea, să creezi înseamnă să faci ordine, să selectezi faptele şi să alegi cuvintele şi ritmul care se potrivesc poveştii. Materialul aparţine într-adevăr vieţii cuiva, dar creaţia este, în cele din urmă, o creatură independentă. De cîteva ori am încercat să scriu «istoria vieţii mele» din păduri după ce am fugit din lagăr, dar toate eforturile mele au fost în van. Voiam să rămîn fidel realităţii şi faptelor exact aşa cum s-au petrecut, dar cronica mea se dovedea a fi un eşafodaj instabil. Rezultatul era mai degrabă slab, o poveste imaginară neconvingătoare. Pentru că lucrurile care sînt cele mai adevărate pot fi uşor de falsificat. Realitatea, după cum ştii, este întotdeauna mai puternică decît imaginaţia umană. Şi nu e numai asta, dar realitatea îşi permite să fie necredibilă, inexplicabilă, îşi permite să depăşească proporţiile. Munca creatoare, spre regretul meu, nu-şi poate permite aceste lucru. Realitatea Holocaustului depăşeşte orice imaginaţie. Dacă aş fi rămas fidel faptelor aşa cum s-au întîmplat ele, nu m-ar fi crezut nimeni.“
Din fericire, Aharon Appelfeld a găsit ritmul şi cuvintele potrivite poveştilor vieţii sale aşa cum s-au întîmplat şi, în 1997, şi-a publicat memoriile sub titlul The Story of a Life, carte nominalizată la Man Booker Prize, distinsă cu Prix Médicis şi tradusă la Polirom în 2009 cu titlul Povestea unei vieţi. O carte absolut impresionantă, care ar merita reeditată pentru (re)descoperirea şi omagierea unui scriitor foarte special.