Turism apocaliptic
● Anastasia Gavrilovici, Industria liniștirii adulților, Casa de Editură Max Blecher, 2019.
Mulți dintre poeții de azi scriu o poezie zgîrcită cu expresivitatea, eliptică, „săracă“, intră adică în categoria postbacovianismului, una dintre cele mai fertile de azi. Asta arată o neîncredere a poeților în poezia plină de resurse imagistice, pe care o suspectează de inautenticitate, ceea ce, principial, e greșit. Epoca de azi jură pe autenticitate, în chiar același timp în care totul devine de aluminiu, silicon și plastic „biodegradabil“. Poezia se refugiază atunci în nișe presupus scutite de alienare, protejate de către proprietari geloși, care izgonesc cu furie din vizuina lor elocvența, coerența, imaginea.
Iată, în sfîrșit, o poetă aflată la debut, Anastasia Gavrilovici, care n-are nimic bacovian și nu pare să aibă nici acest reflex retractil în fața violenței realului, nu pentru că nu ar observa-o, ci pentru că preferă să contraatace. Totodată, ea scrie o poezie fenomenal de expresivă, dînd impresia unor bogate rezerve de imaginație, de fapt a unui mod aparte de a vedea, datorită căruia totul poate deveni imagine. Metaforele sînt extrem de ingenioase, începînd cu cea din titlu, Industria liniștirii adulților, care evocă miza importantă a autoarei, dezvrăjirea de ideologiile cotidiene pe care le pun în evidență modurile în care ne folosim de obiecte. Poezia ei ar trebui, nu-i așa, să-i liniștească pe adulți, adică să întrețină, conformist, iluziile de „normalitate“ ale acestora, așa cum copiii îi acomodează pe părinți concedînd să perpetueze familia prin urmași. Însă liniștirea adulților, continuă metafora, e o „industrie“, adică este ceva mecanic și de serie, care te înstrăinează de tine, ca să nu mai spun că, descriind nașterea unui copil în astfel de termeni, ea evocă transformarea corpului mamei într-un fel de furnal, ceea ce nu mai e deloc liniștitor.
Aș pune cartea sub semnul turismului apocaliptic. Tema este prezentă și la douămiistul Ștefan Manasia, în volumul său Motocicleta de lemn, 2011, dar patronul ei prim este A.E. Baconsky, cu splendidul volum Corabia lui Sebastian, din 1977. Nu despre turism propriu-zis e vorba aici, chiar dacă și exotismul geografic poate juca un rol, ci despre explorarea detașată și mirată a unui real proaspăt și straniu, imersiunea într-o lume nouă, în care lucrurile par jupuite de coajă sau „subit despachetate din hîrtii subțiri și transparente“, cum zice maestrul secret al Anastasiei Gavrilovici, M. Blecher. (Să adaug că acestui maestru îi dedică poeta un omagiu, frumosul poem „Berlin“, care e un ecou al poemului blecherian „Paris“ din 1934.) Turistul apocaliptic se consideră un veșnic călător, un vizitator al lumii prin care se mișcă. Straniul se manifestă peste tot și produce o febră a metaforei: „sufletul e / o moschee cu încălzire prin pardoseală“; în covrigării, la 5 dimineața, „bărbații / de dincolo de vitrine îți zîmbesc apoi rup cu tandrețe / intestinele de aluat“; în magazinele de modă întîlnești „o armată de mirese cu cod de bare pe decolteu“; la aterizare, întrevezi „bucuria de pe chipul mecanicului cînd e chemat / să curețe motorul aeronavei de / păsările arse în el în timpul zborului“.
Poezia aceasta a avut mereu o latură politică, chiar și la A.E. Baconsky în 1977, unde căpăta o bizară tonalitate realist-socialistă. Este o poezie politică pentru că orice chestionare a întocmirii lumii, fie și sub raport metafizic, pune sub semnul întrebării legitimitatea acestei întocmiri. Realul este privit cu aprehensiuni mari; totul, oricît de concret, seamănă cu o mistificare ideologică. Wikipedia te somează să-ți definești identitatea biografic. Chestionarele de angajare te interpelează cu întrebări absurde, care te pot duce oriunde: „Preferi mormintele verticale sau orizontale? Incinerarea sau înhumarea? / Ketchup picant sau dulce? / Ești o persoană cu standarde duble?“. Iar demagogia culturală transformă frumusețea artistică în materie inertă, ponderoasă și ridicolă, „o constelație de / magneți pe frigiderele intelectualilor“, așa cum se spune într-un poem puternic cu titlul „Ce știi tu despre foame, domnule Patrimoniu?“.
Într-o generație de Natural born digitals, poeta refuză utopiile sociale futuriste, care de obicei ascund aranjamente cinice: „Sîntem histrioni / sangvinici superdigitalizați și nepregătiți pentru viață, simple / cifre într-o statistică ținută de cefe late“. Viața cotidiană a indivizilor se virtualizează în modul cel mai concret, prin ecranele care protejează indivizii de spectrul propriilor defecte, ca și prin „frumusețea hormonizată a legumelor din supermarket“. Dar universurile acestea compensative nu pot să fie acceptate. Interesant este că și emoțiile, și experiențele private, dragostea, tristețea, maternitatea, capătă aceeași semnificație politică. Îndrăgostiții trăiesc în plin postumanism și iubirea lor are gust de cenușă: „E doar tristețe, / doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi“. Nu am loc să continuu, mi-ar trebui pagini întregi. Anastasia Gavrilovici a dat un volum valoros, cu siguranță cel mai bun debut al acestui an literar.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.