Tunelul

● Ernesto Sábato, Tunelul, traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi, Editura Humanitas Fiction, 2012.

Pe Sábato suprarealiştii l-au deturnat de la o carieră ştiinţifică – foarte probabil strălucită – în fizica nucleară. Aşa că în 1948, la 37 de ani, ex-fizicianul argentinian avea să debuteze ca romancier cu Tunelul, trecînd peste reticenţele iniţiale ale editorilor, nu mai puţin... suprarealiste. Impactul romanului în rîndul marilor prozatori europeni urma să-l consacre pe Sábato, de la bun început, ca un scriitor puternic şi tulburător. Autorul nu se va lăcomi. Proza lui are o combustie atît de intensă şi răvăşitoare încît, după alte două capodopere – Despre eroi şi morminte (1961) şi Abaddón Exterminatorul (1974) –, Sábato nu va mai publica nici un alt roman, chiar dacă din trăit se va opri mult mai tîrziu, la 100 de ani fără două luni.

La noi, Tunelul a apărut mai întîi în traducerea lui Darie Novăceanu (vreo două ediţii), după care s-a primenit cu această versiune nouă, a Tudorei Şandru Mehedinţi. Evident, povestea nu se schimbă, pictorul Juan Pablo Castel face ce-a făcut dintotdeauna: o omoară pe María Iribarne, singura fiinţă care i-ar fi putut înţelege luciditatea feroce, dezgustul faţă de lume, exasperarea, timiditatea turbată, iubirea contorsionată de o neîncredere metodică în toţi şi toate. Ceva diferit însă, subtil şi subteran, tot aduce această nouă traducere de la Humanitas: un nu-ştiu-ce care scoate în faţă forţa de seducţie a victimei, adică a personajului feminin. Altfel nu-mi explic de ce, de data asta, misterul melancolic în care se înfăşoară María Iribarne mi s-a părut mai puternic şi mai abisal decît toate frămîntările de damnat existenţialist ale pictorului. Şi de ce discuţia protagoniştilor la lumina cîtorva beţe de chibrit – cînd María face un labirint pînă şi din vîrsta ei – mi-a plăcut mai mult decît toată proza lui Eliade.