Trei încercări de a rotunji o masă pătrată

Am participat, săptămîna trecută, la o masă rotundă despre „ficţiune, dincolo de genuri“, care a deschis suita evenimentelor spaniole organizate de Institutul Cervantes la Tîrgul Bookfest. Subiect incitant, invitaţi interesanţi: de partea spaniolă, Rosa Montero (temperamentala jurnalistă de la El País şi autoarea mai multor romane premiate, unele traduse şi în româneşte), romanciera catalană Carme Riera (în acelaşi timp profesoară de literatură spaniolă la Universitatea Autónoma din Barcelona) şi prozatorul Lorenzo Silva (avocat şi consilier fiscal, cunoscut mai ales pentru palpitantele sale romane poliţiste); de partea română erau trei bine cunoscuţi scriitori, care se împart la rîndul lor, la fel ca spaniolii, între mai multe vocaţii, meserii, feluri de a nu trăi din scris, dar şi între cel puţin două maniere de a scrie literatură: Ioana Ieronim care scrie poezie narativă, dar (recent) şi teatru, Dan Lungu care scrie roman, dar face şi un gen de (rar la noi) „experiment de mentalitate“ şi Varujan Vosganian, poet care a scris un surprinzător roman istoric, dar şi o carte despre... reforma pieţelor financiare. Cum ştiţi, lucrurile curg de la sine atunci cînd scriitorii discută despre propriile obsesii. Şi totuşi, moderînd această întîlnire, a trebuit să depăşesc cel puţin trei hopuri (care-au făcut, e drept, lucrurile mai palpitante).

1. Mai întîi, a trebuit să-i explic fiică-mii (în vizită la Bookfest doar pentru că avea de cumpărat o lungă listă de cărţi nerecomandabile la vîrsta ei) ce-ar trebui să însemne o „masă rotundă“. Adolescenţilor precoce trebuie să le explici scurt, rapid, interesant, pînă să apuce să zică boring. Ce poate avea interesant aşadar o „masă rotundă“ (la care nu participă nici J.K. Rowling, nici Stephenie Meyer, nici măcar J.L. Smith), o întîlnire între scriitori din ţări diferite care discută despre cărţile lor? „Şi de ce nu-i zic, pur şi simplu, întîlnire?“ – întreabă viitoarea cititoare, vag nedumerită. „Pentru că are nişte reguli, nu e o simplă întîlnire“ – scap porumbelul şi pierd instantaneu interesul fetei, care-a aflat mai repede ca orice altceva că regulile sînt... boring.

2. În al doilea rînd, cînd masa rotundă, de bine, de rău, se pornise (cu întîrzierea levantină de rigoare), nu m-am putut abţine să-i mărturisesc catalanei Carme Riera cît de mult mi-a plăcut o povestire a sa, dintr-un volum mai vechi, Contra el amor en compañia (Împotriva amorului în cuplu). Mergea mănuşă pe discuţia tocmai începută despre genurile literare de graniţă. Povestirea la care mă gîndisem – intitulată, à la Magritte, „Esto no es un cuento“ („Aceasta nu e o povestire“) – era un omagiu postum dedicat scriitoarei Andrea Hurtado, moartă (în condiţii tragice şi neclarificate) la puţin timp după ce scrisese textul reluat în acel volum de Carme Riera. Era vorba acolo, în textul acela cu două „mame“, despre inventarea unei maşini de povestit care reuşeşte (folosind intertextualitatea) să facă, din toate textele deja existente, cea mai bună dintre povestirile prezente, trecute şi viitoare. Carme Riera nu şi-a putut însă aminti acea povestire veche de peste 20 de ani care amesteca într-un fel straniu realitatea şi ficţiunea, aşa că am trecut mai departe...

3. În al treilea rînd, mi s-a părut o bună introducere în chestiunea ficţiunii un articol destul de recent, din El País, al sociologului Vicente Verdú, Împotriva imaginaţiei. Inutil să vă spun că toţi cei şase scriitori au sărit, în feluri diferite, în apărarea Muzei. Verdú vedea în susţinerea imaginaţiei nu altceva decît un subterfugiu mincinos, o re-creaţie re-creată (căci „ce ne poate spune despre Războiul Civil cineva care are 40 de ani, ce ne poate spune despre gulaguri şi lagăre de concentrare cineva care nu a fost acolo?“); răspunsurile au fost pe măsură, cu riscul de a nu mai ajunge la ficţiunea propriu-zisă şi mai ales la genurile acesteia – ceea ce, desigur, s-a întîmplat.

Apărarea imaginaţiei

După Rosa Montero, colegul ei de pagină de la El País a emis o simplă butadă, fiind destul de puţin probabil să vorbească en serío despre „recursul pueril la imaginaţie“. „Cunoaşterea se transmite“ – s-a scandalizat retoric Lorenzo Silva, precizînd felul în care, în zilele noastre, nu doar literatura, ci şi ştiinţele sociale, economice sau juridice folosesc imaginaţia. Prezentîndu-se ca o scriitoare a memoriei, Ioana Ieronim a făcut o observaţie de bun-simţ: „Nu întotdeauna cei care au participat la evenimente extreme sînt şi cei mai buni povestitori. Un bun povestitor se naşte la cîteva generaţii“. Nu altceva spunea Şalamov scriind despre proza lui Soljeniţîn. Dan Lungu a nuanţat (cu armele sociologului care scrie roman sau ale prozatorului care predă sociologie): „Imaginaţia e fundamentală în construcţia ştiinţelor sociale, ea este producătoare de realitate. În postmodernism are loc ficţionalizarea realităţii... Realitatea devine astfel o ficţiune continuă, reconstrucţia istoriei fiind o ficţiune cu atît mai acceptată cu cît e mai plauzibilă. Starea noastră naturală e aceea de a lucra cu imaginaţia, iar realitatea e folosită în consecinţă“.

La rîndul său, Varujan Vosganian, într-o vervă de zile mari, a ţinut un discurs ce a stîrnit aplauze – lucru rar şi nerecomandabil într-o paşnică masă rotundă – şi care a pornit de la Pilat din Pont, a trecut prin principiul (matematic) al incompletitudinii, prin cel (fizic) al indeterminării, ca să ajungă la un extrem de personal moment-limită (în faţa unui pluton de execuţie!) şi la un elogiu al copilăriei: „Momentele-limită nu sînt şi momentele cele mai pline de imaginaţie, ci sînt momentele de maximă luciditate. În momentele-limită te întîlneşti cu tine însuţi ca niciodată altcîndva. În mod normal, cu tine însuţi te întîlneşti numai în copilărie. Tu însuţi eşti judecătorul tău, eul tău adevărat şi acesta este copilul care ai fost. Cînd vom ajunge la Judecata de Apoi, ne va aştepta copilul care am fost. De ce? Pentru că el, necunoscînd ce este păcatul, nu cunoaşte nici ce este iertarea“.

Povestea, spusă aşa, a făcut-o pe fiică-mea să tresară şi să nu mai regrete că m-a însoţit la prima ei masă rotundă. Deşi, în continuare, a rămas un mister, pentru ea, felul în care nişte oameni în toată firea numesc „rotundă“ o masă evident pătrată, pe o scenă unde ar fi trebuit, mai degrabă, să cînte cineva.