Trecutul ca o bufniţă

● Filip Florian, Toate bufniţele, Editura Polirom, 2012. 

Pus sub semnul unui citat din Bohumil Hrabal despre importanţa memoriei, „cea mai frumoasă însuşire a omului“, noul roman al lui Filip Florian este construit din alternanţa a două lungi mărturii: una, veselă şi luminoasă, despre copilăria petrecută într-un orăşel de munte în primul deceniu de după Revoluţie; cealaltă, cenuşie şi dramatică, despre destinul unei familii de intelectuali în comunism. Dar, mă grăbesc să spun, cartea este şi o frumoasă poveste despre prietenie. Cei doi protagonişti, puştiul „Lucian, zis Luci“ şi „domnul“ Emil, se întîlnesc pe un deal atunci cînd bărbatul îl salvează pe neastîmpăratul băiat din mîinile grele ale unui mecanic de teleferic. Detaliile momentului întîlnirii dintre cei doi au o simbolistică a lor, căci, pe de o parte, natura va juca un rol important în apropierea dintre băiatul şi bărbatul pe care îi despart cincizeci de ani; pe de altă parte, nu e foarte clar, pînă la sfîrşit, cine pe cine salvează.

Cele două mărturii la persoana întîi (cea a bărbatului este reprodusă dintr-un jurnal) alternează, cum spuneam, contrapunctic, inocenţa copilăriei petrecute în deplină libertate fiind concurată de incursiunile confesive grave din / în trecutul ultimei jumătăţi de secol, schiţînd, astfel, destinul unei familii de intelectuali, de la bombardamentele anilor ’40 din Bucureşti, pînă la şantierele comuniste ale anilor ’60-’70. Bărbatul, Emil Stratin, meditează la natura memoriei şi a trecutului cu care încearcă să se împace în jurnalul unde povesteşte traseul prin istorie al propriei familii: închisoarea bunicului, bijutierul care adăpostise un fugar din Insula Mare a Brăilei şi îl ajutase să treacă graniţa, scăpat mai repede de pedeapsă doar pentru a deveni artizanul personal al unor personaje din protipendada comunistă; arestarea din anii ’50 a tatălui său, profesor de liceu ajuns învăţător la ţară, apoi deţinut într-un loc incert, penitenciar sau colonie de muncă, despre care nu va vorbi niciodată; viaţa modestă a familiei reunite după naţionalizarea care le confiscase proprietăţile de lîngă Cişmigiu, de pe Calea Victoriei sau de la Cernica, şi, în cele din urmă, propria sa tinereţe petrecută pe şantierele patriei, la Orşova sau pe Transfăgărăşan, motiv de ratare a poveştii de dragoste şi a vieţii de familie cu Lia şi, implicit, de înstrăinare faţă de propria fiică plecată, la un moment dat, în Franţa. Ca şi în romanul Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, unde personajul construieşte în celulă o marionetă învăţîndu-l pe unul dintre gardieni arta de a fi păpuşar, apare aici, consemnată în jurnalul lui Emil Stratin, o frumoasă poveste de închisoare în care bunicul bijutier (care îl întîlnise în tinereţe pe Thomas Mann) obţine, în schimbul unor piese de şah modelate din miez de pîine, o fîşie de muşama pe care, cu un dinte de furculiţă subţiat, reuşeşte să scrijelească, să scoată din închisoare şi, astfel, să salveze de la uitare sonetele unui poet deţinut. Episod (singurul, din păcate) care aminteşte, prin delicateţea poveştii, de Zilele Regelui, mai exact de poemele de amor, dedicate Manastamirflorindei, zgîriate de motanul Siegfried pe catifelele ajunse feşe pentru rănile soldaţilor Războiului de Independenţă.

Povestea copilăriei puştiului în oraşul de munte unde se află un castel (modelul poate fi Sinaia) are puţine momente reuşite, în ciuda multor istorii în care, împreună cu gaşca lui de prieteni, Luci pune la cale tot felul de „parascovenii“. Dintre toate, strecurarea în castel şi descoperirea unui pasaj secret este cea mai puţin banală, dar tot nu mi se pare că potenţialul acestui episod este suficient valorificat. Ceea ce merită însă urmărit în povestea copilului este relaţia lui cu Emil Stratin, bărbatul de şaizeci de ani, bolnav de inimă, venit de la Bucureşti şi mutat într-o casă vecină. Băiatul descoperă în casa acestuia cărţile, şi nu doar romane, de la Mark Twain la Gogol şi Boris Vian, dar şi atlase şi enciclopedii de ornitologie, precum şi muzica, de la Mozart la Nino Rosso şi Janis Joplin la jazz. Prin faptul că e un străin distins, prin vîrsta şi ţinuta sa intelectuală, bărbatul e conştient că exercită o anume fascinaţie asupra băiatului, aşa că îl educă fără ca acesta să-şi dea seama: „Emil se ferea să-mi dea lecţii, să-mi vîre ceva pe gît fie şi cu linguriţa sau pipeta, se prefăcea de minune că nu-i pasă de părerile mele, urmărea probabil cum înot prin apele limpezi, arunca undiţa şi îmi trecea momeala pe la nas, ca să mă arunc de unul singur şi să muşc.“ La rîndul lui, băiatul compensează lipsa unui tată mai afectiv şi mai prezent apropiindu-se de acest străin cald şi cultivat, care tot el, deşi bolnav şi venit de la oraş, îl apropie de lumea bufniţelor ducîndu-l noaptea în pădure şi învăţîndu-l să cheme, să hrănească şi să observe comportamentul nocturn al acestor păsări (un alt episod foarte frumos şi, poate, simbolic). Băiatul e aşa de fascinat de acest bărbat fin, misterios şi fragil, încît îşi doreşte, la un moment dat, să devină un „copil-pasăre“, imitînd, în faţa unui Emil amuzat, gesturile şi sunetele bufniţelor într-un fel de recital de seducţie filială. Această întîlnire între entuziasmul şi inocenţa băiatului lipsit de afecţiune şi de model patern şi bărbatul blazat şi bolnav, care şi-a ratat deopotrivă relaţia cu propriul copil (pentru care el, navetistul, a fost doar „un tată de duminică“) şi cu nepotul din Franţa – această apropiere, ajutată poate chiar de marea diferenţă de vîrstă, a două deficite sentimentale este partea cea mai interesantă şi frumoasă din roman. Întîlnirea dintre ornitologul amator şi viitorul meteorolog devine, astfel, simbolică prin felul în care istoria/trecutul/memoria sînt mai degrabă chestiuni de retragere, de observaţie şi aproximare a ceea ce nu se vede şi înţelege uşor, dar care fascinează sau bîntuie.

Toate bufniţele a fost romanul cel mai bine vîndut de Editura Polirom la Tîrgul de Carte Gaudeamus, iar asta spune multe despre statutul de care se bucură acum Filip Florian şi de cît de aşteptată i-a fost noua carte. În ceea ce mă priveşte însă, dacă ar fi s-o compar cu precedentele, aceasta iese în uşoară pierdere, şi la nivelul narativ al construcţiei, şi la nivelul stilistic al expresiei: nu are ineditul şi suspansul Degetelor mici; nici inventivitatea sau amestecul de inocenţă, nostalgie şi umor din Băiuţeii (semnat împreună cu Matei Florian) şi nici fantezia Zilelor Regelui. Scris cu fineţe şi mare atenţie la ritmul şi muzicalitatea frazelor, romanul foloseşte însă prea multe „prefabricate“. Nu doar structura alternanţei a două voci, din care una aparţine unui manuscris, dar şi tipurile de istorii sînt cumva deja folosite, comune, nu le aduce suficiente variaţii, par preluate şi expediate: intelectualul arestat de comunişti, exilat pe şantier şi pus apoi în faţa recrutării ca informator; relaţia afectată de viaţa gri din comunism, sfîrşind în infidelitate sau „parascoveniile“ copilului care, cele mai multe, n-au umorul scontat. Incursiunile în copilărie şi în comunism rămîn cumva la suprafaţa stilistică şi anecdotică, destul de banală, a întîmplărilor. Sigur, Filip Florian nu mizează pe anvergură narativă, aşa cum o fac, spre exemplu, Lucian Dan Teodorovici sau Radu Pavel Gheo în ultimele lor romane inspirate de comunism, el nu este acel gen de prozator, el lucrează pe spaţii mai mici, este mai degrabă un fantezist şi un stilist, dar tocmai partea de magie mi se pare că lipseşte aici, acel farmec al devianţei şi îndrăznelilor deopotrivă narative şi stilistice. Agreabil şi cu momente bune, Toate bufniţele este însă, pentru standardele ridicate de Filip Florian însuşi, un roman prea cuminte, cumva monoton, convenţional chiar. Parafrazînd celebra replică a doamnei cu butucul din Twin Peaks, bufniţele nu sînt tocmai ce ar fi putut fi.