Transa lucidității

# Andrei Doboș, Carst, OMG Poetry, 2020.

Poezia lui Andrei Doboș din Carst pare că își alimentează vigoarea dintr-o anumită stare de echilibru, de așezare, de pace, din plăcerea de a observa lucrurile mărunte. În realitate, însă, această stare de echilibru este mereu minată de unele rupturi, nu foarte evidente, dar existente în celulele multor poeme. Poetul se confundă cu priveliștea pînă în clipa în care își creează unele asocieri cu lumea din afara sa. De aici începe un periplu existențial dur, îmblînzit uneori de persistența privirii în altă parte: „Mă pregătesc de iernare / trag peste mine întunericul și zăpada / ca pe o plapumă, / mă pun să dorm somnul cel bun / primul somn al vulpii în galeria caldă de viezure / Visez locurile unde s-au născut strămoșii / virogi luminoase ce miros / a pămînt atins de fulger / […] / Cuirasele micuțelor orașe comuniste. / Liniștea instalațiilor / de lumini defecte, / torsul matern / al stațiilor de epurare” („Iernare”). Cred că se poate percepe contrastul. Andrei Doboș practică, prin poezia sa, o frumusețe la limită. Și lucrurile progresează în această direcție, la temperaturi mai înalte. Anunțată într-o oarecare măsură prin poemul „Bot de fiară”, adevărata problematizare începe din „Jurnal”: „E mișcarea continuă și munca / din moment în moment și de la zi la zi / De aici tot mai adînc, pînă la nivelurile subtile. / […]. / Nu mai explic nimănui nimic. / Mă ascund de tăvăleală / și de zgomotul subit care apare între oameni. / Respirație și iar respirație: ce se întîmplă / se întîmplă pentru prima oară. / Fără recunoaștere. / Fără vorbărie. / Nu mai explic nimănui nimic”.

Poetul scrie despre tot ce-l subminează. Nu întîmplător acest volum se numește Carst. Prin toate textele există referiri la surpări, la corozivitate. Totul pare a fi o plonjare în regnul vegetal (asociat cu insecte de tot felul), mineral, dar, în realitate, lumea interioară e într-o prăbușire continuă. Meritul lui Andrei Doboș constă în faptul că el apelează la o retorică fină, abia perceptibilă. Nu se revoltă împotriva sa și a lumii exterioare, ci se limitează doar la unele sugestii: „Distanță între lucruri nu ar mai fi, / nici case depărtate de orice ținut. / Doar intimidate – ca seva din molari / ce se resoarbe în carne. / Ca furtuna în corpul albinelor. / Ziua ar trece cu mîinile în pămînt / lîngă bondari rotitori / și rădăcini ce se hrănesc / din humus putred” („Extracție”). Frumusețea și valoarea poeziei lui Andrei Doboș vine și din temperarea imploziei. Poetul face treceri rapide prin diferite situații de viață, aproape toate îl ating, dar el, după ce explorează senzațiile, își îndreaptă privirea în altă parte. Implozia duce la surpare interioară, dar subtilitatea poetică trimite mai mult la ideea de recalibrare, de exercițiu pentru supraviețuire, indiferent că acest lucru se întîmplă undeva la țară sau în metropole. Unele punctaje funcționează în poezia de față ca niște contra-puncte: „Dragoste înghițită / printre arbori cu sfară, / eu am uitat calea afară, / din sistemul nervos. / Nu mi-e bine / Cînd sînt viu niciodată / nu sînt viu pentru mine” („Stanță”). Despre „Plimbare prin oraș”, pot spune că e una dintre cele mai reușite poezii cu rimă pe care le-am citit de cînd această formă de poetizare a reînceput să fie utilizată.

Textele din ultima parte a cărții sînt mai radicale. Explozie și implozie în același timp. Poetul practică o transă a lucidității, își explorează și le împinge spre climax gîndurile contradictorii. Poetul se activează, se dezactivează și se reactivează ulterior altfel. Poeziile de acest tip pot fi citite ca antifraze: „Activează-te. / Meditează: fără obiect. / Cu obiect: de exemplu pe florile / din bucătăria socrilor / a doua zi de Crăciun / […] / Dezactivează-te / Fă bani / risipește banii / Spune în gînd: dă-mi, Doamne, o sinecură, / un post de funcționar mărunt pe viață / ca lui Bacovia. / Branșează-te la o energie mai puternică / decît tine” („Aforisme și sfaturi”). Aceasta ar fi zona de super-fermentare a cărții. Ultimul text din volum, „Interese oculte”, readuce echilibrul ansamblului, chiar dacă există aici și o anumită ambiguitate. Fără furie și revoltă, dar tot în transa lucidității. O rememorare a vieții de la un alt nivel, o trecere prin elementele biografice care au lăsat urme, o poveste despre cîteva „revelații” spirituale. Totuși, „interesele oculte” subminează aparenta desfășurare firească a lucrurilor. Te cunoști mai bine atunci cînd faci totul împotriva ta, atunci cînd porți la tine mereu o armă secretă: gîndul că poți deveni oricînd altcineva.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.