TO pentru Noica

- și încruntare pe nume (de cod) Roșianu -

Slavă Domnului, Dora Mezdrea, în admirabila-i tenacitate documentară, nu oboseşte şi nu abdică. La Muzeul Literaturii Române a apărut recent al patrulea volet din seria „Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii“, anume al doilea volum care îl are ca subiect pe Constantin Noica. Un Noica adnotat pas cu pas, (sur)filat şi microfonat de sistemul represiv, fie prin delaţiuni semnate şi referinţe indirecte, fie prin rapoarte şi note informative. 

Avem aici 165 de documente ce acoperă intervalul 1978-1987, pînă la moartea filozofului. Anii în care „eroii“ delaţiunilor, obsesia securimii şi marota oficialităţilor văzute şi nevăzute sînt Jurnalul de la Păltiniş – extraordinara carte a lui Gabriel Liiceanu, care avea să brăzdeze decisiv atmosfera literară şi perspectiva mentalităţilor culturale din ultimul deceniu ceauşist – şi utopiile antrenorului Noica întru performanţă culturală. Eminesciana „vînătoare de oameni“ şi hipnoticul siaj al harismei naeionesciene amestecau în voinţa paideică a lui Noica nu doar aşa-numitul „grup Platon“, ce cuprindea tinereţea „mîncătoare de jăratec“ a unor Ioan Ică, Andrei Cornea, Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel, Dan Alexe, dar şi o largă reţea de fizionomii, realităţi, ori amăgiri, intelectuale, de la Sergiu Al-George la Marian Papahagi şi Mircea Mihăieş, pînă la Vasile Popovici, Aurel Codoban, Radu Pîrvu, Liviu Morar, Viorica Manta, Monica Spiridon, Gabriel Decuble şi mulţi alţii. O varietate de calibre deconcertantă (pentru unii, chiar supărătoare), dar care dă măsura exemplarei voinţe de construcţie spirituală a obiectivului „Filozoful“, deopotrivă cu exasperarea acestuia în faţa „netrebniciei româneşti“. 

Cea mai generoasă substanţă a sumarului o reprezintă întîlnirile din casa trufată de microfoane a cuplului Ica şi Aurel Cioran. E sadic-reconfortant să-ţi imaginezi astăzi figurile ofiţerimii securiste citind transcrierile acestor convorbiri în care Ceauşeştii sînt „caraghioşii ăştia“ („cîte zile mai au?!?“ oftează obiectivul în 1984), unde Noica face elogiul satelor germane, laudă Călăuza lui Tarkovski şi Încercarea labirintului a lui Eliade-Rocquet, vede, în bun elitarist, societatea ca fiind compusă din „cai de tracţiune, cai de circ şi cai de curse“, caută îngrijorat să împrumute, în 1984, cinci litri de benzină din raţia cuiva, ca să poată ajunge din Păltiniş la Sibiu, pentru ca în ianuarie 1982 să aştepte un nou 1907: „O să înceapă din nou. O să vadă ăsta (Ceauşescu, n.n.). Nu l-au trîntit muncitorii, îl trîntesc ţăranii. O să fie o reacţie, să omoare primarii, ca în 1907. De toate îşi poate permite un guvern. Să vii cu impozit pe bogătaş, bun! Dar să vii cu impozit pe ţăran, pe cel mai umil cetăţean al ţării, e forma supremă de asuprire. Asta a iritat întotdeauna“. 

Plutonierul S.O. rezumă la 1 iunie 1984 convorbirile purtate în casa lui Relu Cioran: „Noica vorbeşte despre demolările din Bucureşti, spunînd că o parte din ele s-au făcut în mod arbitrar şi că, în final, conducerea a constatat că s-au făcut multe greşeli în acest sens. Vorbeşte despre demolarea unei părţi din Spitalul Brâncovenesc, bisericuţa ce era în apropierea acestuia şi o statuie“. Se simte numaidecît sfiala transcriptorului faţă de ororile (anume minimalizant) ortografiate, dar şi, poate, secreta lui empatie la revolta urmăritului. 

În fine, pe 8 martie 1985, deja familiarul locotenent-colonel Smaranda Laurenţiu consemnează: „Într-o discuţie cu o intelectuală de cetăţenie română, prenumele SUSANA, «Filozoful» şi-a exprimat dezaprobarea faţă de politica partidului nostru cu privire la necesitatea creării unei industrii puternice în România, precizînd că eforturile depuse în acest sens sînt sortite eşecului, iar planificarea în perspectivă este calificată drept «donquijotism». Exemplifică, în acest sens, construcţia canalului Dunăre-Marea Neagră. Nu este de acord cu politica agrară actuală a conducătorilor de partid şi de stat din ţara noastră, fiind de părere că ţăranilor «li s-a luat posibilitatea de a fi elemente active»“. O teorie incitantă a lui Noica apare la p. 364, unde sursa „Meteorologul“ notează spusele filozofului: „Formalismul face ca socialismul să pustiască oamenii: socialismul a fost un dezastru, pentru că a interzis orice formă de exces. Tot ce s-a creat în lume s-a creat cu exces. 

Excesul de putere a dat piramidele, excesul de bogăţie sau de voinţă regală a dat castelele, excesul de credinţă a dat catedralele, excesul negustorilor din Olanda a făcut posibilă pictura olandeză (...) La ce se ajunge cu formalismul (socialismului, n.n.)? Au pustiit lumea spiritului şi au interzis nuanţa!“. Ce aproape sîntem de Histoire et utopie! Acestor reflecţii li se adaugă jocul dintre credinţa lui Cioran, precum că viitorul (reflexiv şi nu doar) al lumii va depinde în bună măsură de virilitatea Americii Latine, faţă de convingerea lui Noica, acum şi aici revelată, că lumea siberiană va determina viitorul european. Orice am zice, Spengler nu este un autor lesne dispensabil din constelaţia referenţială a generaţiei ’27. 

De bună seamă că Noica – „dirijat de serviciul de spionaj englez“, cum decretează aberant urmăritorii din întunericul de dincolo de microfoane – a fost tulburat de apariţia Jurnalului de la Păltiniş, mai ales de locul inconfortabil rezervat lui Alexandru Paleologu, Petru Creţia, Vasile Dem. Zamfirescu... Ceea ce, atenţie, nu i-a diminuat întru nimic legătura paternă cu Gabriel Liiceanu şi încrederea absolută în fidelitatea alumnului. 

Dar pentru mine, acum, importantă este deconspirarea sursei „Roşianu“. (Şi cu prilejul primului volum din serie s-au mai devoalat două identităţi cariate de acizii colaboraţionismului.) Doc. 106 ne arată un Noica dormind, între 7 şi 11 februarie 1985, „la mine“, adică acasă la Roşianu, „prilej cu care am stat îndelung de vorbă despre planurile apropiate şi mai depărtate ce le are“. Joi, la ora 12,30, scrie el din Sibiu, pe 26 martie 1983, „Noica va veni la mine la masă, împreună cu Gabriel Liiceanu, care se află în prezent la Păltiniş şi urmează să plece joi spre Bucureşti. Am discutat cu Liiceanu situaţia exilului românesc şi am ajuns la concluzia că «nu slujeşte nimănui». Mi-a povestit «metodele» folosite de C. Tacu, ca să ajungă editor în Franţa“. Joi, 28 martie 1985 îi „are ca musafiri la masa de prînz pe dl C. Noica şi G. Liiceanu“, conf. doc. 111, care are următoarea adnotare a maiorului Nichifor Ignat: „Propun trimiterea notei Direcţiei I, grupa ETERUL, şi Dir. a III-a, cu rugămintea de a manifesta atenţie maximă în exploatarea notei, pentru a nu deconspira informatorul, faţă de care obiectivul are încredere deplină, ultimul aspect fiind discutat numai cu el“ (v. şi doc. 124). Nu e vorba, fireşte, de nici un puseu vindicativ, ci doar de o elementară cerinţă de igienă istorico-literară. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Recent, a coordonat volumul colectiv Cărţile care ne-au făcut oameni la Editura Humanitas, 2010.