Țipătul leneșului

● Sam Savage, Ţipătul leneşului, traducere din limba engleză de Vali Florescu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2011.

Leneşul din titlu nu este cel proverbial, care mai mult aleargă, ci acea bizarerie zoologică blănoasă şi tînguioasă care-şi face veacul prin copaci, îndeletnicindu-se cu singurătatea şi cu mişcări înnebunitor de lente.  

Cam aşa va fi şi protagonistul acestui roman – cam în pom, adică, şi încremenit într-o singurătate de care nici absurdul, nici nebunia nu vor rămîne străine. E vorba, pe scurt, de un scriitor cvasinecunoscut, care trăieşte tot mai greu din închirierea cîtorva locuinţe moştenite şi care scoate de unul singur o revistă ultraobscură, într-un orăşel american din anii ’70. Omul aproape că nu se dezlipeşte de maşina lui de scris, la care concepe scrisori după scrisori, anunţuri către chiriaşi, liste de cumpărături sau de priorităţi şi, din cînd în cînd, cîte o pagină din „marele“ roman pe care îl are în plan. Ce citim noi pare să fie banda acestei maşini de scris, pe care se derulează cronica implicită a unui eşec pe toate planurile, laolaltă cu trecerea tiptilă a personajului de la sporovăiala nevrotică (à la Woody Allen) la scrînteala sadea, amară în comicul său.

Undeva, la graniţa dintre cele două stări, e această frază: „Am început să mănînc cu degetele fiindcă nu suport zgomotele tacîmurilor atingîndu-se de farfurie. Îmi amintesc prea tare de faptul că mănînc de unul singur“. Sam Savage e un maestru al deriziunii tandre aplicate condiţiei de scriitor. A dovedit-o prin chiar debutul său, la 66 de ani, cu acea poveste a unui şobolan bibliofil, Firmin. Şi o confirmă, iată, trei ani mai tîrziu, cu acest al doilea roman al său, monolog epistolar al unui personaj-scriitor pentru care echilibrul mental rămîne doar „o aberaţie a tinereţii“.