Tînărului n-are cine să-i scrie

13 octombrie 2011   Carte

● Ionuţ Chiva, instituţia moartă a poştei, Casa de pariuri literare, 2011.  

Adolescentul Muiuţ, personajul romanului 69 cu care Ionuţ Chiva debuta în 2004, descoperea că nu e în stare să scrie, aşa cum îşi dorea, un roman „despre dramele şi mîniile şi debusolarea generaţiei“, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu a spune „povestea viselor de măreţie şi a drumului însîngerat spre aceasta.“  

Cartea nu devenea, aşadar, o meditaţie generaţionistă, ci rămînea doar povestea unei ratări: Muiuţ şi prietenii lui întîlneau un fel de proxenet, care organiza erotic-show-uri pentru „mai marii“ oraşului, şi ajungeau să presteze sex live în cele mai deviate combinaţii, întreaga „afacere“ terminîndu-se tragic pentru tînărul protagonist. Cum am remarcat la vremea respectivă, Ionuţ Chiva nu excela ca ficţionar (personajele, dialogurile, detaliile erau expediate), ci mai degrabă ca scenograf, reuşind să „însceneze“ povestea din cîteva situaţii, nu s-o construiască.  

Acelaşi lucru se întîmplă şi cu poezia din această a doua lui carte. Prima impresie este a unei poezii narative, prozaice, biografiste, lipsite de lirism, dar asta se datorează situaţiilor şi scenelor decupate deopotrivă din trecut şi din cotidian care ilustrează, de fapt, viaţa de după adolescenţă, de după dispariţia acelui Muiuţ şi a viselor sale de măreţie, viaţa în perspectiva maturizării (poemul proiectiv al paternităţii „mi-aş dori foarte tare“ este cît se poate de semnificativ). Ionuţ Chiva continuă să scrie despre prietenie, una ocazională, căci prietenii sînt departe, dar, mai ales, despre vîrsta de după tinereţea cu iluziile, excesele şi dramele ei, despre însingurare & înstrăinare („cine cînd sperînd ce ne-a tot futut cu iluzia singularităţii / pentru care se sinucid atîţia adolescenţi lăsîndu-şi creierii / să se scurgă pe scurte de lînă ca-n cronenberg“). Poeziile elegiace cu versuri-refren în maniera unui Bacovia (adjectivizat într-un vers, omagiat într-un altul: „bar de zi, bar de noapte“ fiind, poate, un refren-ecou urban la decorul citadin al „copacilor albi, copacilor negri“) vorbesc despre vîrsta de după ratarea şanselor unor vieţi şi iubiri adevărate, normale, autentice, despre viaţa care curge în decorurile şi cu ritualurile alienante ale unei presupuse gregarităţi socializante: în baruri, pe străzi, în maşini. Un spleen urban, cosmopolit şi civilizat, în limbaj familiar-stradal, degajă tonul casual al acestor versuri contemplative care capătă, din mixajul refrenurilor de romanţă cu oralitatea colocvial-explicită, un sound post-beatnic foarte american („să absorb în natura mea / zîmbetul american candoarea nervii rupţi / şi băutura de după-amiază, paharul de seară“), ceva în genul unui Bukowski elegiac ajuns personaj în reproducerea alb-negru a unui tablou de Hopper. Citez prima jumătate a poemului „o, suflet al meu“: „o, suflet al meu, / ce te roade despre ce vrei să cînţi cu sunete dezarticulate? / ce te fute noaptea cînd adorm // mizantropia şi celelalte reflexe culturale care ne caracterizează? / despre ce încerci să spui tu ceva / şi tot ce aud sînt doar scîncete? // vorbeşte frumoaso, amărîto, care-i problema ta / de ce activezi bocancul din piept aiurea? / te preocupă felul în care / suferinţa inteligentă (care-i frumuseţe interioară) / devine orbitoare perfectă strălucitoare / frumuseţe a chipului? de asta îţi vine să urli atunci cînd o vezi? // asta vrei tu, o, suflet al meu? / elegii vrei tu noaptea, vaco? (eşti o zdreanţă)...“ 

Nostalgia poeziilor refuză modul strident-patetic, pe care îl evită chiar şi atunci cînd optează pentru formule retorice, poeziile lui Ionuţ Chiva „înscenînd“, precum altădată proza, mai degrabă stări şi momente. Un dialog într-un bar, o scenă stradală, o secvenţă de apartament, contemplarea pe fereastră, joaca cu un cîine, toate acestea reuşesc o anume ipostaziere a sinelui obosit şi rănit („inima mea insultată“) sau doar melancolic, trist şi dezolat sau doar indiferent, scîrbit şi nevrotic sau doar plictisit („scîrba se mulează pe faţa mea / pe măsură ce timpul trece. / şi timpul trece“), cinic sau doar astenic. „mă preocupă foarte mult parcă mai mult ca niciodată / persoana mea şi în schimb nu mai pot decît să narez /.../ cred lucruri despre sex, filme, politică, nu mai cred în lucruri despre persoana mea. / la treizeci şi unu de ani mă uit în sfîrşit cu milă la lucruri / cum mi-ar fi milă de un copil supradotat care are toate problemele şi / toate i se pun împotrivă“, spune „naratorul“ acestei poezii al cărei lirism gri este discret pînă, uneori, la ambiguitate.  

Deopotrivă biografică, contemplativă şi rememorativă, poezia lui Ionuţ Chiva vorbeşte, în fond, despre greutatea fiinţei triste şi singure, izolate în mijlocul lumii pe o insulă sau într-o peşteră interioară („sufletul meu e o peşteră plictisitoare / în care nu vezi / în care nu vezi nimic“) unde nimeni nu intră, unde nimeni nu-i mai scrie. Căci „instituţia moartă a poştei“ semnifică lipsa comunicării pe fondul ruperii de trecut şi a destrămării contactelor („vara peroni“, poemul tinereţii pierdute, se încheie astfel: „cred foarte tare că n-o să mai fie niciodată la fel / s-a dus dracu de disponibilitate“), blocajul în relaţiile cu ceilalţi şi cu iubita („te caut goală pe google şi nu eşti / te caut pe you tube şi nu eşti“), dispariţia în peisajul care devine o stare interioară. Plouă mult în această poezie în care totul este privit din afară şi de departe, eul poetic este un martor al cotidianului şi al vieţii din jur cu care are minime şi convenţionale contacte. De aici nevroza rememorării („clopoţeii senili ai memoriei“) şi a înregistrării cumva înstrăinate a prezentului în care prietenii şi iubita sînt la rîndul lor „înscenaţi“ într-un decor al absenţei şi al unei vieţi petrecute în altă parte (titlul unui poem sună aşa: „lucruri care ţin de decalajul de vîrstă şi de un autism şi o retardare şi lucruri care nu ţin de asta“). Căci personajul acestei poezii trăieşte într-o altă ţară – ilustrarea perfectă a unui autoexil din propria tinereţe, din propriul trecut –, departe de prieteni, de familie şi de locurile tinereţii, o ţară unde plouă mult şi unde oamenii vorbesc în alte limbi comunicînd în frînturi de limbaj frînturi de probleme.  

Dacă Muiuţ vorbea odată despre lucruri atît de comune, încît îşi suspenda voluntar discursul ataşînd în coada propriilor fraze ticuri de limbaj precum „şi tot restu’“, „& stuff“, „whatever“, „ş.a.m.d.“, şi activînd, astfel, automatismele comunicării, de data aceasta lipsa comunicării este ilustrată prin alte mărci ale întreruperii, ale suspensiei şi fragmentării, ca şi cum lucrurile oricum nu pot fi înţelese. Versurile sînt tăiate brusc şi bizar (multe se termină cu substantive articulate hotărît, alteori lipsesc verbele), sînt lăsate parcă neterminate, creînd destule zone de indeterminare în discursul uneori îngreunat şi de transcrierea prescurtată a cuvintelor din pasajele în engleză. Pe lîngă referinţele la Auden şi Whitman, aceste dezarticulări sintactice şi fragmentări semantice vin, poate, dinspre un e.e. cummings. Versuri precum timbrele zimţate sugerează şi limitele limbajului („limbajul ne-a trădat dumnezeu nu există / am fost crescuţi cu teleologie / şi lucrurile nu au teleologie“), o comunicare „neştampilată“ care nu mai ajunge la destinatar (ca să glosez pe metafora sugerată de titlu), o comunicare suspendată mai degrabă voit, efectul dezordinii fiind, probabil, unul căutat (de unde şi referinţa discretă la von Trier: „vulpe mică plouată a dezolării care vorbeşte şi spune chaos reigns“), dar nu neapărat şi foarte reuşit. Cîteva poeme devin cvasi-ilizibile din cauza acestei sintaxe haotice, dar presupun că asta face parte din jocul incomunicării şi un astfel de volum presupune şi îşi asumă inclusiv titlurile obscure.

Dacă acum şapte ani spuneam că debutul în proză al lui Ionuţ Chiva merită toată atenţia, nu-mi rămîne decît să mă repet şi în ceea ce priveşte poezia sa. instituţia moartă a poştei este, în ciuda copertei complet nereuşite, printre cele mai bune cărţi de poezie ale anului.

Mai multe