Timpul îmbătrîneşte în pripă

● Antonio Tabucchi, Timpul îmbătrîneşte în pripă, traducere din limba italiană de Liviu Ornea, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010.

Sînt nouă povestiri despre tot atîtea situaţii în care timpul pare să fi sărit de pe şinele GMT, apucînd-o bezmetic prin curţile şi vieţile oamenilor. Brusc, pe fusele orare se răsucesc încîlcite fire biografice, curgerea temporală capătă puls şi vîrstă, calendarul convenţional e sabotat de contratimpii personali ai lucrului trăit. 

De un asemenea contratimp ţine şi faptul că acest volum al lui Tabucchi a apărut mai întîi în traducere franceză şi abia apoi (la distanţă de zile) în versiunea originală, italienească. Atunci, în 2009, vorbind despre cartea sa, scriitorul povestea cum a ajuns să înţeleagă cît de complicat şi complex poate fi sentimentul timpului în vremurile noastre post-postmoderne: era la Lisabona, în faţa televizorului, cu un ceai şi cîteva tartine la îndemînă, în vreme ce, pe ecran, o femeie dintr-un alt colţ de lume era lapidată, „în direct“. Oamenii trăiesc acelaşi timp – comenta Tabucchi –, dar epoci diferite. 

Dintre cele nouă povestiri, cinci rememorează istorii legate, într-un fel sau altul, de fostul spaţiu comunist: fosta Iugoslavie, prin povestea unui militar italian ce participase aici la o „misiune războinică de pace“; Germania de Est, prin povestea unui fost agent de filaj pus să-l supravegheze pe Bertolt Brecht; Ungaria şi URSS, prin povestea a doi ofiţeri ce se confruntaseră în Budapesta anului 1956; Polonia, prin povestea unui cineast care venea să filmeze la procesele politice doar pentru a-i face pe judecători să îndulcească sentinţele; RSR, în povestirea „Bucureştiul nu s-a schimbat deloc“ – vorbă spusă de un bătrîn de azi din Tel Aviv, zîmbind. Complicat zîmbet!