Teatrul morţii

● Dora Pavel, Pudră, Editura Polirom, 2010.

Al treilea roman al poetei clujene convertite definitiv la proză are o premisă teribilă: tînărul de 27 de ani Vlad Carasiniu, restaurator de artă, se trezeşte din moarte clinică, noaptea, pe catafalc, în capela bisericii. Trezirea e greoaie (trupul se repune în mişcare treptat şi stîngaci), dar şi încetinită de năvala gîndurilor care amestecă întrebările despre împrejurările morţii (pe care nu şi le aminteşte), despre complicaţiile revenirii la viaţă („imprudenţa şi impudoarea de-a te fi întors la viaţă atunci cînd toţi te ştiau mort“), dar, mai ales, întrebările despre ce ar putea face un înviat care nu îndrăzneşte să se întoarcă acasă şi să înfrunte „clipa abominabilă“ a explicării ce-i cu el. Postura de „mort indecis“ şi teama de a fi „suspectat de farsă“ îl stînjenesc în timp ce-şi evaluează situaţia (e nemulţumit de hainele în care ai lui aleseseră să-l îngroape), posibilităţile şi, mai ales, momentul de a evada din capelă: oare nu e mai indicat să aştepte pînă dimineaţa, cînd vin rudele?

Bărbatul părăseşte capela unde fusese „depus“ alături de alţi morţi şi se duce, mai întîi, la spitalul de urgenţă (unde, în timp ce aşteaptă pe hol, se ia curentul electric), de unde pleacă în căutarea unui hotel (numai că n-are bani la el), pentru ca, la un moment dat, să întîlnească o fostă colegă de şcoală cu care intră într-un club de noapte. Episodul este absolut memorabil: în timp ce buimacul Carasiniu se dezmorţeşte după temporara moarte povestindu-şi viaţa, Gina încearcă să răscumpere cumva faptul de a fi fost ignorată în şcoală de colegii (inclusiv Carasiniu) dezgustaţi că locuia într-o casă de lîngă cimitir şi începe să-l mîngîie („eşti pudrat, ce drăguţ!“) într-o tentativă deopotrivă pripită şi tîrzie de seducţie ce sfîrşeşte într-un hand job penibil pe sub masă. Grotescul seducţiei Ginei, aflată într-o nevinovată ignoranţă şi nesincronizare amoroasă, suprapus dramatismului confesiunii înlocuitoare a lui Carasiniu, care nu-i spune nimic despre propria moarte, ci îi vorbeşte despre sinuciderea soţiei sale în timp ce, totuşi, nu-şi poate ignora excitarea (reacţie la proximitatea morţii mai mult decît la stimulii femeii), totul în ambianţa promiscuă a unui club de noapte creează, prin sugestia de morbid, cel mai tensionant şi mai puternic episod al cărţii. Refuzată, femeia se retrage, iar Carasiniu îşi reia vagabondajul prin oraş. Astfel, revenirea lui din moarte continuă cu rememorarea trecutului încărcat de nenumărate morţi (mama şi unchii lui muriseră prematur; soţia lui, Graţia, marcată de crima comisă de un necunoscut asupra tatălui ei, murise şi ea din a doua tentativă de sinucidere) şi cu o evaluare a meseriei sale de restaurator al tablourilor uzate, deteriorate, o meserie situată, aşadar, tot în preajma „morţii“, în timp ce, pe stradă, trece pe lîngă filozoful nebun al oraşului care recită din Bacovia: „sînt cîţiva morţi în oraş, iubito...“. Acesta este punctul în care romanul începe, din păcate, să scadă: acumularea de moarte devine excesivă, trimiterile sînt ostentative, iar coincidenţele, mult prea căutate. Arestat de nişte poliţişti, Carasiniu este luat de avocatul Teodor Caba la el acasă, avocatul nefiind altcineva decît celebrul automobilist de altădată (mort şi el pentru cîteva secunde într-un accident de raliu) părăsit de Davida (femeia în vîrstă cu care Carasiniu are acum o relaţie ambiguă), dar şi fostul iubit al frigidei Graţia, regretata lui soţie. Inflaţia de morţi şi de „morţi“ (pudra morţii a acoperit deja totul) condimentată cu dezvăluirea unor comportamente sexuale aşa-zis deviante (sadism, masochism, homosexualitate) ale personajelor secundare se topesc, treptat, în pasta unui psihologism tot mai obscur care, în cele din urmă, nu răspunde satisfăcător celor mai legitime întrebări posibile: cum îl schimbă pe Carasiniu această călătorie la capătul primei nopţi a celei de-a doua lui vieţi? Care e revelaţia revenirii la viaţă?

Odată depăşită confuzia trezirii în coşciug, Carasiniu nu este stăpînit de vreun sentiment triumfător, de vreun entuziasm vital, nu-şi celebrează „învierea“ şi pofta de viaţă nici prin autoironie sau umor, nici prin sex (pe Gina o expediază). În acelaşi timp, nici nu-l preocupă chestiunea metafizică/religioasă a darului sau a pedepsei de a primi o nouă viaţă: nu se întreabă de ce tocmai el, nu adoptă vreo rezoluţie existenţială, nu e recunoscător, nici nu se revoltă. Trecînd peste imunitatea curioasă a lui Carasiniu la religios într-un asemenea moment de trecere şi întoarcere (nu are nici măcar cea mai mică jubilare atee) de ce îşi povesteşte/rememorează el trecutul: ce-l obsedează? Are o vină? Caută un secret? Lucrurile pe care i le spune Caba (inclusiv cele despre trecutul amoros al fostei sale soţii) nu sînt importante, sînt doar anecdotică sexuală, iar amintirea circumstanţelor propriei morţi (o sufocare accidentală într-un meci de rugby) nu înseamnă nici ea mare lucru.

Relaţia lui platonică cu Davida, acasă la care ajunge în finalul romanului cu puţin înainte de moartea ei, este doar un capriciu sentimental, un joc sporadic de-a seducţia gerontofilă. Atunci de ce o regretă aproape isteric? Şi de ce ar fi neaşteptat sau şocant sau pasional faptul banal că această femeie de şaizeci de ani care-l asemuia tînărului Caba, fostul ei iubit, „îşi căuta prin el regresiunea, din maturitate spre tinereţe“? Pasajul în care Carasiniu (pare că) are revelaţia faptului că „viaţa lui (tot restul vieţii) lui ar putea fi şi ea una ratată, după o moarte eşuată, care nu-l mutilase la timp, că ratarea (ca şi moartea) poate surveni oricînd, a lui, cu atît mai mult a lui, ratarea lui reală, cu atît mai reală şi mai decisă şi mai drastică cu cît ea ar veni a doua oară“ ridică alte întrebări. De ce după atîtea şi atîtea morţi (accidente, crime, sinucideri şi mutilări) la care a fost martor, abia sfîrşitul Davidei îi relevă caracterul brutal, gratuit, ilogic şi imprevizibil al morţii? Sau de ce desconsideră dintr-odată preţioasa lecţie a Davidei de a nu ignora „întîlnirea cu senectutea“ şi a trăi „pînă la capăt“? De ce abia acum intervine dezolarea, indignarea sau teroarea de a fi din nou în viaţă şi predispus la ratare? Căci, oricît de violentă şi de absurdă, poate fi moartea Davidei unicul catalizator al acestei angoase tîrzii? Nimic din toate acestea nu e suficient şi nu se-nţelege prea clar. Căutarea disperată din final a propriei gropi rămase goale este, din păcate, doar o reacţie incoerentă, exagerată. Teatrală.


Scris frumos, cu o frază elaborată, romanul Dorei Pavel este, din nefericire, prea construit: de la onomastica aliterativă căutată (personajele se cheamă Carola Carasiniu, Graţia Garabedean, Davida Despot sau Flaviu Tissu) pînă la coincidenţele stridente, situaţiile explicite sau laitmotivele ostentative (de sub dărîmăturile unde e prinsă şi strivită trecuta Davida, nebunul Boris mai geme un vers din Bacovia: „şi azi, chiar sînul tău e mai lăsat“), care anulează orice climax. Ambiţios prin temă şi lucrătură, Pudră rămîne, în cele din urmă, un roman care nu reuşeşte să-şi depăşească dramatismul şi să releve chipul tragic, neteatral, neascuns de pudră, al morţii.