Strada Sardinelor

● John Steinbeck, Strada Sardinelor, traducere din limba engleză şi note de Ioana-Miruna Voiculescu, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2010

Strada aceasta e la periferia unui orăşel californian şi are de toate: are maidan şi ocean, are băcănie, bordel şi laborator de biologie, are localnici cu locuinţă şi locuitori cu adăposturi de toată mîna şi de toată povestea. Mai are un moment magic, al zorilor („ora perlată“), şi un chinez bătrîn, la fel de magic, care nu-şi face apariţia decît atunci şi în amurg. 

Celelalte figuri ale locului au şi ele, fără excepţie, insolitul lor călduros, mica şi civila lor nebunie, şarmul unui pitoresc bonom. Aşa e la Steinbeck comedia umană – magică, uşor ţăcănită, melancolică şi cumsecade. Şi aşa o găsiţi şi în Strada Sardinelor, carte cu o vogă mult mai mică decît Oameni şi şoareci, Fructele mîniei sau La răsărit de Eden, dar cu un suflet al scriiturii care îţi ţine, pur şi simplu, de cald. În fond, romanul povesteşte cum o stradă întreagă poate conspira pentru organizarea unei petreceri-surpriză, sărbătoritul fiind preferatul comunităţii: Doc, „proprietarul şi directorul Laboratorului Vestic de Biologie“, tip singuratic, dar prietenos, mare amator de bere şi muzică gregoriană, dispus să asculte flecărelile oricui şi să „le transforme într-un soi de înţelepciune care să ţi se potrivească“... Iar pentru a înţelege bine frumuseţea acestei conspiraţii, ne vor fi prezentate – în portrete-medalion sau scene „la minut“– şi cadrul, şi personajele plănuitei petreceri (mari figuri, deşi mărunte). Aşa se încheagă un soi de Amarcord pe americăneşte, o „monografie locală“ de un şarm uşchit şi nesfîrşit. 

Steinbeck, marele maestru de ceremonii şi prietenii, pare aici un Panait Istrati injectat cu jazz de saxofon nocturn.