Stilistica terapeutică

 ● Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, ediția a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, 2021. 

Pentru suflarea filologică de la noi, o nouă ediţie a unei istorii a literaturii române poate fi cu adevărat provocatoare. Vasta cercetare a lui Mihai Zamfir se defineşte, pe de-o parte, printr-un nivel de exigenţă stilistică şi lingvistică, reclamînd o postură anticuratorială în numele căreia figurile „venerabile” de altădată sînt reexaminate şi reevaluate, adesea în dauna reputaţiilor ocazionale, a categoriilor pitorescului ori a rolului lor istoric. Pe de altă parte, se remarcă prin căutarea deliberată, de sorginte întrucîtva neomodernistă, a „cifrului ascuns”, a „individualităţii ultime” a operei, prin întreţinerea unei tensiuni a inefabilului (nelipsită de anumite delicii în planul narativităţii), prin credinţa că faptul literar se poate naşte din secvenţe care frizează cu deosebire gratuitatea, accidentul ori miraculosul.

În oglinzile criticii recente     

Teza că doar originalitatea stilistică asigură perenitatea operei este, fireşte, discutabilă. Unele dintre reproşurile care i s-au adus prezentului op conotează, însă, „lipsa oricărei bibliografii şi aspectul rapsodic, fără rigoare” (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane, Polirom, 2021) drept particularitate definitorie a acestei istorii literare. Pînă şi o lectură de survol a textului ori a primelor zeci de pagini ar trebui să descurajeze o astfel de ipoteză, cîtă vreme referinţele teoretice, critice ori literare, nicidecum inexistente, sînt mereu absorbite în corpusul textual, cum se practică, de pildă, în discursul publicistic, evitîndu-se folosirea notelor de subsol. Este o abordare la care apelează şi Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, deşi nu am găsit pînă acum pe cineva care să îi reproşeze acestuia respectiva opţiune. Chiar din primele pagini, referinţele sînt cultivate şi integrate discret pe firul discursului critic: de la filosoful Jacques Bouveresse la medievalistul Michel Zink, cel din La subjectivité littéraire (1985), de la valoroasele contribuţii de lingvistică matematică ale lui Mihai Dinu la lucrările de stilistică ale „coautorului discret al acestei Istorii”, Mihaela Mancaş, sau la studiile, consultate în original, ale unor Virgil Nemoianu, Pierre Manent, Marcel Gauchet, Antoine Compagnon etc.

În plus, în condiţiile revelării unui eu publicistic, cultivat asiduu odată cu căderea socialismului dictatorial, scriitura subiectului critic suferă o modificare evidentă (însă nu o fisură, după cum vom vedea), efectuînd un viraj pe care fie îl ignoră, fie îl interpretează discutabil unii exegeţi, precum Adriana Stan. Cum haina de camuflaj a teoreticianului putea fi dezbrăcată doar odată cu anotimpul căderii socialismului dictatorial, epilogul acestei îndelungi aşteptări este marcat nu doar la nivel simbolic, ci chiar şi sub aspectul unui relativism metodologic, aşa cum se poate citi printre rînduri în eseurile sale de tranziţie, unde iese la iveală virajul neo-traumatic, „mărturisitor” (cum ar spune teologii), către un eseism literar de tip superior. 

Întreaga condiţie a intelectualului suferă acum o redimensionare în regim de urgenţă. Respectiva turnură este consfinţită în prefaţa volumului Discursul anilor ’90 (Fundaţia Culturală Română, 1997). Aventura structuralistă, în spiritul căreia se formează subiectul, este recitită retrospectiv şi reevaluată într-o cheie compensativă, strategie la care au recurs şi alţi teoreticieni, dacă ar fi să-l amintim aici doar pe Toma Pavel, cu care Zamfir este înrudit spiritual şi intelectual. Ceea ce scria marele său prieten în prefaţa la ediţia postcomunistă a volumului său de debut, Fragmente despre cuvinte (1968), este în mare măsură valabil şi pentru primele studii semnate de Zamfir: „Ca lingvist, mă simţeam în siguranţă, mai ales că eram structuralist şi că, deci, lucrările mele, practic ininteligibile pentru neiniţiaţi, nu puteau fi interpretate ca duşmănoase faţă de regimul la putere”.

Dar este oare atît de greu de acceptat de către unii intelectuali de la noi teza că teroarea istoriei a rămas şi rămîne în continuare psihologic-decisivă pe scena interioară a subiectului? Concret, ceea ce reproşez analizei Adrianei Stan, autoarea excepţionalului studiu despre structuralismul românesc, este dublul standard în dezbaterea privind cazul românesc şi cel francez: dacă francezilor nu doar că li se justifică, ci chiar li se admiră alibiurile poststructuraliste, id est, „relativismul interpretării” şi „revenirea subiectivităţii refulate”, în schimb, astfel de „derapaje”, odată transferate în cronotopul românesc, brutalizat nu printr-o dictatură de carton, ci printr-una cît se poate de reală, nu mai primesc notă de trecere şi sînt drastic sancţionate de către o ironie muşcătoare (Adriana Stan, Bastionul lingvistic..., MLR, 2017). 

În fapt, eroarea se datorează şi unor omisiuni surprinzătoare privind parcursul de după ’90 al criticului şi publicistului. Deşi activitatea lui Zamfir este urmărită pînă atunci cu atenţie şi cu fineţe analitică, sancţionată ori apreciată acolo unde era cazul, Adriana Stan sare brusc două decenii şi decretează, fără să ezite, că de unde în ’88 aveam de-a face cu o „versatilitate analitică” de invidiat, exemplar exersată în volumul Cealaltă faţă a prozei, ne trezim direct în 2011, faţă în faţă cu sinteza prăfuită a unui călinescian, o indigestă „călătorie de tip crocean”, reducţionistă şi deficitară în abordarea dinamicii genurilor şi a convenţiilor, refuzînd deliberat orice perspectivă de tip macro (?), în care „portretele autorilor se înşiră ca nişte medalioane în sepia”. 

Dacă „accentul covîrşitor pus pe particularitate, diferenţă, discontinuitate, pe individ, nu pe sistem, este cu totul nepotrivit demersului istoriografic” (cu toate că şi această prejudecată critică, altoită probabil pe filiera acceselor anticălinesciene de tip Marino, care făcea alergie la orice formă de eseism larg, fie el inteligent, superior şi cultivat, este discutabilă, cel puţin din perspectiva unei teorii a lecturii), întrebarea care se pune este dacă a scris, de fapt, vreodată istorie literară Mihai Zamfir altfel decît pînă acum. 

În realitate, aceeaşi „versatilitate analitică”, pusă la lucru de către autorul eseurilor cuprinse în Cealaltă faţă a prozei, ne întîmpină şi în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. Aici se glosează în marginea supremei forme de subtilitate stilistică la Creangă, dată de eliminarea cu totul a referinţelor înalt-culturale, despre descendenţa lui Slavici din prozatorii austrieci Biedermeier, ori despre receptarea pasionantă a romanului-cult al lui Mateiu Caragiale; dincolo sînt scoase la lumină aceleaşi (aparente) discontinuităţi, cazuri controversate, unghiuri inedite de interpretare, „dosare nesoluţionate din arhiva secretă a literaturii române” (cum scrie Alex Goldiş): de la eşecurile prozei lui C. Stere şi diferenţa specifică a romanescului, la relaţia dintre mimetism şi originalitate, dintre propensiune filosofică şi propensiune literară şi, implicit, dintre primul şi ultimul Lovinescu, ori la etica lui Marin Preda şi la filiaţiile camusiene ale acestuia. Actul critic subîntinde, prin urmare, o gesticulaţie extrem de largă, departe de cadrele austerităţii.

Culisele unei poetici a genialităţii

Markerii stilistici responsabili de instalarea unei tensiuni a inefabilului nu pot fi puşi la îndoială („au apărut ca prin minune trei insule de cultură europeană”, „miracolul apariţiei lui Dosoftei ca poet complet format are proporţiile unui fenomen inexplicabil”, „unul dintre acei poeţi care se nasc prin accident”, „intuiţia profundă a poetului moldovean a frizat geniul” etc.), însă ei nu sînt o apariţie meteorică, dovadă volumul de debut, Proza poetică românească în secolul XIX(1971). Iar faptul că interpretul operează în deplină conştiinţă a convenţiei, altfel spus, că lucrează conştient cu instrumentele unei poetici a genialităţii lingvistice, reiese încă din modul în care construieşte prima analiză profesionistă asupra înşurubării mitului eminescian în conştiinţa publicului, într-un studiu publicat spre finalul deceniului al optulea (D. Păcurariu, editor, Eminescu după Eminescu, Junimea, 1978). 

Pe urmele maestrului său, Tudor Vianu, Zamfir este încredinţat de primatul ştiinţei limbii în raport cu imaginaţia creatorului. Teza este aceea pe care mizează şi Marc Fumaroli, atunci cînd subliniază că geniul nu inventează un nou mod de guvernare a literaturii, ci doar dislocă funcţia de comunicare din spaţiul retoricii în cel al gramaticii. În lectura lui Adrian Tudurachi, geniul devine, în fapt, un răspuns (strategic) optimist la condiţionările negative la care este supusă o cultură autarhică, a cărei dezvoltare a fost îndelung inhibată ori blocată, supusă fiind unui etern decalaj cultural. În culisele acestui scenariu terapeutic, „valorile spontaneităţii pot să fie puse în balanţă şi să neutralizeze o anxietate a descendenţei” (Fabrica de geniu..., Institutul European, 2016). Geniul poate fi aşadar echivalat cu virtualităţile, cu potenţialităţile, cu forţele neexplorate, cu dorinţele încă neîmplinite. Misiunea acestuia e definită de capacitatea coagulării unor forme literare dinainte ca literatura însăşi să fie echipată cu instituţiile necesare funcţionării ei.

Este practic imposibil să concentrezi o istorie a literaturii de o asemenea complexitate într-o cronică. De preferat sînt studiile, instrumentarul academic, perspectivele comparatiste. A nu se deduce de aici că naraţiunea interpretativă ar duce lipsă de colocvialităţi, de puseuri de ironie şi umor ale unui prozator stăpîn pe mijloacele sale de expresie: „boierul putred de bogat [e dornic] a convinge de iubirea sa succesiunea femeilor asediate” (cu privire la Costache Conachi), ruinele reprezintă o „adevărată calamitate tematică naţională”, „pentru bulimicul Heliade, a nu fi în centrul atenţiei şi al evenimentelor echivala cu dezastrul” etc. 

O paralelă pertinentă între prezentul op şi Istoria critică a lui N. Manolescu ar putea deveni un demers incitant şi plin de surprize.

Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor,OMG, 2020.