Stereograme
● Tara Skurtu, Jocul de-a amiba, traducere de Radu Vancu şi Tiberiu Neacşu, Editura Nemira, 2018.
Volumul Tarei Skurtu poate fi descoperit și analizat pornindu-se de la următoarele versuri: „trebuie doar să te uiți printre gene și să-ți relaxezi privirea / și trecutul iese la suprafață pur și simplu“. Jocul de-a amiba reprezintă mai multe plonjări în trecut, într-un trecut greu de definit din cauza stranietății sale. Există o anumită ambiguitate care face bine poemelor. Trecutul apare blurat și, aparent, inconsistent, deși posedă o anumită forță ascunsă ce-l face să aibă impact asupra prezentului. Uneori sînt preluate unele expresii din limbajul copiilor, tocmai pentru a ilustra mai bine o anumită vîrstă. Chiar și în primul text din carte poate fi întrezărită o anumită candoare, în ciuda faptului că ideea poemului e gravă: „Sufletul e un șoarece alb / ghemuit în gura / unui copil adormit pînă cască / Mai ușor e să lași copilul fără suflet / să doarmă decît să prinzi șoarecele / de coadă“.
Fluxul memoriei apare transpus în secvențe. Fiecare vîrstă are un ce al ei irepetabil. Fiecare idee poetică e camuflată într-o poveste, cum sînt cele din poemele „Vizitînd-o pe Amber la Închisoarea Lowell“, „Școala biblică de vacanță“, „Kazoo“, „Scara Richter, București“ sau „Derivate“. Dar, de departe, cea mai bună poveste îmbracă textul ce dă titlul cărții, Jocul de-a amiba. Trecutul se întrezărește printr-un anumit fel al privirii. Prin el ies la iveală tot felul de tensiuni, deși atmosfera generală este una a inocenței și a ingeniozității. O anumită stare de haos jucată, un fel de anticipare a maturității în acel joc de copii. Să-ți iei model (chiar și în joacă) o astfel de creatură monocelulară, să te prefaci că nu ai rațiune, să te lași dus de curenții de aer ca și cum aceștia ar fi curenți de apă, să înaintezi prin lumea gelatinoasă de parcă doar o astfel de lume ar fi cu putință. A nu mai ști de unde vii și încotro te duci e o stare aproape îngerească. Să te lași purtat în brațe de o formă superioară de viață și să îți fie bine, să te simți în siguranță, deși nu poți deține controlul: „Legănîndu-ne umerii / de la stînga la dreapta, chicoteam prin guri / pe care n-ar fi trebuit să le avem, prefăcîndu-ne / că nu avem ochi și că nu știm de unde / venim și unde ne ducem“.
Frica e un sentiment difuz ce pătrunde și în secvențele cele mai senine. Aceasta e o caracteristică a poeziei Tarei Skurtu. Să reușești să transmiți prin cele mai candide cuvinte stări terifiante de angoasă și panică. Există și o componentă socială, cea din poemele reunite în ciclul Skurtu, România. Dar tema socială nu e tratată tipic. Se referă mai mult la spațiul lingvistic în care a ales să trăiască și la toate dificultățile ce derivă de aici.
Discursul poetic din Jocul de-a amiba e de o cursivitate remarcabilă. Întreaga carte poate fi considerat un poem unic. Nu doar prin partitura stilistică unică, dar și din punctul de vedere al perspectivei din care se narează poetic lucrurile. În plus, există personaje, figuri, voci care migrează dintr-un poem într-altul. Avem de-a face cu un discurs consistent, în care nimic nu pare a fi în plus. Spun asta pentru că acest gen de text predispune la paranteze inutile. Dar în acest caz, parantezele, buclele sînt cele care conservă esența. Poezia Tarei Skurtu este o lecție de virtuozitate reprimată. Mereu ai senzația că vrei mai mult, că poveștile/poemele ei se termină prea abrupt. Și asta e bine pentru textele din această carte. Prea multe detalii ar fi diluat totul.
Trecutul apare atunci cînd ai privirea exersată, cînd ești pregătit să-l înfrunți. Lucrurile deja petrecute pot fi schimbate dacă se schimbă perspectiva asupra lor. Trecutul e o taină ce merită descoperită cu pași mici și fără patimă. Cu cît corpul e mai relaxat, cu atît se poate lăsa pătruns de misterul lucrurilor ce au fost. Trecutul nu apare mitizat. El este actualizat la nivel emoțional. Există un joc între detașare și retrăire intensă. Prezentul nu este o urmare firească a trecutului, pentru că intervine ruptura. Poeta americană se mută în România și începe o viață nouă, pe alte coordonate. Poemul Derivate e o mărturie în acest sens. Stereogramele sînt mult mai ușor de descifrat, pentru că realitatea nu mai este ascunsă, ci e cît se poate de palpabilă. Amintirile sînt înlocuite cu notații de fiecare zi. Cînd vor deveni și ele trecut, poeta va privi printre gene, cu privirea relaxată ca să înțeleagă dincotro vine și încotro se duce, ceea ce ar fi fost imposibil dacă ar fi continuat jocul de-a amiba.
Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.