Stereo

24 septembrie 2019   Carte

● Ligia Tudurachi, Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu, Editura Universității de Vest, 2019 

Se întîmpla prin 2012 sau 2013. Pe un site (am impresia că britanic) fusese publicat, în versiune interactivă, rezultatul unei reconstituiri pe cît de complexe, pe-atît de spectaculoase: utilizatorul are ocazia de a hoinări prin Parisul secolului al XVII-lea, așa delabrat și murdar cum va fi fost el, urmărindu-l casă cu casă și riscînd ca, furat de peisaj, să mai calce și-n cîte-o baltă. Un fel de ­street view arheologic. Doar că, aici e-aici, experiența aceasta virtuală nu se rezuma la văz. Ingeniozitatea programatorilor mersese cu un pas mai departe: fiecare sunet posibil fusese inventariat și plasat la locul și la timpul potrivit. Astfel că se puteau auzi stereofonic țipetele cocoșilor matinali, scîrțîitul jaluzelelor ridicate, șuierul calm al vîntului la micile răscruci și chiar, noaptea (am făcut experiența, lăsînd laptop-ul deschis ore bune), sunetul de fond al orașului încremenit. Un proiect, s-ar putea zice, futil, lejer-escapist, în spatele căruia stăteau însă armate întregi de specialiști, de la arhitecți, biologi și ingineri la, desigur, istorici și mai cu seamă muzicologi.

Mi-am adus aminte de el pe măsură ce înaintam în lectura cărții pe care Ligia Tudurachi a dedicat-o de curînd cenaclului Sburătorul. Ca monografie remarcabil documentată (cum remarcabil documentate erau și acelea clasice ale lui Z. Ornea), ea se impune în primul rînd specialiștilor. Aceștia vor găsi aici deopotrivă rezolvarea unui caz local de istorie literară și un ferment eficace pentru abordarea altor cazuri limitrofe: de pildă, Junimea ieșeană sau Literatorul lui Macedonski, care, cu toate contribuțiile (unele, meritorii), nu beneficiază încă de investigații măcar comparabile. Deosebirea decurge, previzibil, din aceea că Ligia Tudurachi nu se mulțumește să restituie date, fapte și mărturii. Le folosește, bineînțeles, dar rezultatul, mereu problematizant, e că gruparea lovinesciană nu mai apare ca un inventar de nume, ci își recapătă statutul de mic ecosistem literar. Cu începere chiar de la nume, care, nemaifiind pus exclusiv pe seama cunoscutului poem al lui Heliade Rădulescu, se îmbogățește cu trei posibile sugestii de „etimologie“ culturală, derivate din artileria amfitrionului sau din glosele unor membri colaterali. De altfel, inclusiv coperta studiului, care reproduce un desen al lui Victor Brauner, exploatează fertil o astfel de ipoteză alternativă. Ca orice cenaclu, Sburătorul e, în chip fundamental o comunitate. Prin urmare, e irigat de mitologii particulare, de cutume, de reguli tacite, de ticuri. Toți participanții își rememorează prima vizită în locuința criticului (fie în Cîmpineanu, fie pe Bulevardul Elisabeta), cu amestecul de spaimă și speranță care i-a animat urcînd scările în casa cărora forfoteau rîndunici. Înăuntru avea să-i aștepte nu atît o instanță sau un verdict, cît o arenă: locurile, în sufrageria lui Lovinescu, erau precis repartizate. Puținii care, de-a lungul anilor, nu reușiseră să-și binemerite unul se puteau considera excluși. Sau, oricum, neimportanți. Scriitoarele aveau divanul lor, pe care și-l însușeau uneori prin postură (Bebs Delavrancea, de pildă, stătea în lotus). Legendarizate erau și cîteva obiecte, de felul veiozei americane care arunca lumini spectrale asupra celor care citeau și care decupa din întuneric numai mîinile elegante ale criticului. Nici delicatul coupe-papier cu care autorul Pașilor pe nisip se joacă dirijoral nu scapă atenției oaspeților. Cum nu scapă masca mortuară pe care, se părea, i-ar fi dăruit-o Camil Petrescu. Un ritual e și acela al conferirii de pseudonime. Nu doar Ion Barbu va trece prin el, ci și Simion Stolnicu, Sanda Movilă, Camil Baltazar sau Dan Petrașincu. Cu toată bonomia lui solitară, căci se recunoștea un om fără prieteni, Lovinescu e, în realitate, un excelent scenograf al autorității. Ligia Tudurachi demonstrează, de exemplu, că longevitatea Sburătorului s-a datorat și intuiției lui Lovinescu de a încuraja micile conflicte interne: transformate în supărări pasagere, ele au condus la amînarea sine die a unor eventuale dezertări radicale. Nu-i de mirare că grupul a rămas sudat pînă la capăt. Într-atît încît nu o dată cenacliștii au ajuns să și împărtășească inconștient scene, ritmuri, sintagme sau, cum se spune, ­inside jokes. Ligia Tudurachi le urmărește cu minuție de ceasornicar într-un întreg capitol („Imitații, influențe, coincidențe, contagiuni“) pe care nu ezit să-l consider cea mai bună premisă a unei lecturi intertextuale a interbelicului românesc. 

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.

Mai multe