Starman

28 noiembrie 2017   Carte

● David Buckley, O stranie fascinaţie, traducere de Cristina Rusu şi Liviu Dascălu, Victoria Books, 2017. 

8 ianuarie 2016. E ziua în care David Bowie împlineşte 69 de ani şi totodată îşi lansează şi noul album, al 25-lea – titlul Blackstar este însoţit de simbolul unei stele negre –, laolaltă cu single-ul „Lazarus“, care începe cu el lungit pe un pat de spital cîntînd versurile „Look up here, I’m in heaven“ şi se sfîrşeşte cu artistul făcîndu-ne cu mîna înainte de a dispărea într-un dulap întunecat. După două zile, pe 10 ianuarie, Bowie moare, aruncînd planeta într-un interminabil şi isteric priveghi în care se amestecă şocul, frustrarea, durerea, dragostea şi elogiul. Noul său album e, de fapt, ultimul, iar lumea caută în clipurile şi în versurile sale semnele iminente ale sfîrşitului împachetat într-o operă de artă. Pe album nu mai e muzica lui Bowie, ci cîntecul său de lebădă marţiană. E un album-testament/scrisoare de adio, urmat un an mai tîrziu, cînd ar fi împlinit 70 de ani, de EP-ul No plan, în chip de mesaj trimis pentru cei încă neconsolaţi. Se confirmă astfel zvonurile cum că Bowie ne-a lăsat suficientă muzică, deopotrivă veche şi nouă, spre a fi lansată postum. Fraza lui David Buckley, autorul biografiei de faţă, „e trist că fanii lui Bowie vor trebui probabil să aştepte pînă după moartea artistului pentru ca unele materiale să fie lansate“, se încarcă acum de o ironie amară. Această biografie, publicată prima dată în 1999 şi revăzută în 2012, are un efect straniu întrucît rămîne scrisă la prezent. În cartea asta, Bowie n-a murit, are încă viitor, un viitor imprevizibil şi, deci, strălucit. Ceea ce, metaforic vorbind, este adevărat. Doar că lectura cărţii, care se opreşte la momentul anului 2005 din biografia artistului, îţi oferă iluzia consolatoare că încă eşti contemporanul lui Bowie. Or, el s-a distanţat în viitor o dată în plus.

O stranie fascinaţie este o carte despre muzica şi viziunea artistică ale lui Bowie şi extrem de puţin despre viaţa lui privată, e despre artist, nu despre om. Biograful îi păstrează artistului misterul, nu l trivializează cu fapte private mai mult decît necesar (cum ar fi problemele mentale din familie, anizocoria de care suferea, bisexualitatea inconsecventă, căsătoriile şi copiii, teama de a înnebuni sau de a fi împuşcat pe scenă, dependenţa de cocaină din anii ’70). David Buckley surprinde foarte bine începuturile lui Bowie („a avut mai multe începuturi neizbutite decît oricare alt superstar din muzica pop“, dar „eşecul lui e aproape întotdeauna interesant“), în timp ce explică viziunea lui artistică şi afronturile la adresa societăţii „normale“ („Bowie era ciudat şi diferit şi le-a arătat locuitorilor plictisiţi din suburbii cum pot să fie altfel“). Este urmărit îndeaproape traseul lui Bowie, de la prima lui trupă, The Konrads, la ultima, Tin Machine, şi impactul pe care l-a avut muzica lui, mereu oscilînd şi mixînd genurile (trecerile de la folk, glam şi art-rock, prin soul şi jazz, la electronic-ambiental şi industrial, mergînd de la imprevizibil şi experimental la comercial). Analizează look-ul, outfit-urile şi concertele sale teatrale (colaborările cu designerii Natasha Korniloff şi Kansai Yamamoto, coregraful Lindsay Kemp, machiorul Pierre Laroche), citează versuri, vorbeşte despre alter ego-urile lui, de la Ziggy din anii ’70 („un arlechin pictat pe faţă, cu o sexualitate incertă, care cînta despre apocalipse galactice, sinucideri şi experimente sexuale“, vezi şi fragmentul de mai jos) la elegantul şi inabordabilul White Duke, surprinzînd foarte bine felul în care Bowie a făcut din camuflaj şi dezinformare două aspecte centrale ale vieţii şi artei sale.

Fiind o biografie muzicală, cartea cuprinde nenumărate pasaje dedicate muzicienilor pe care i-a venerat (de la Little Richard, Elvis şi Jacques Brel la Frank Zappa, Bryan Ferry, Brian Eno şi Kraftwerk), despre cei care l-au copiat, precum şi colaborările cu Marc Bolan, John Lennon, Lou Reed, Queen, Chic sau întîlnirile cu Andy Warhol şi Freddie Mercury, dar mai ales colaborarea şi prietenia cu Iggy Pop, cea mai longevivă dintre toate. Un aspect important abordat de David Buckley este felul în care Bowie îşi alegea instrumentiştii, astfel că vorbeşte mult despre relaţiile cu producătorul său de cursă lungă Tony Visconti, cu pianistul Mike Garson, cu chitariştii Carlos Alomar, Earl Slick, Adrian Belew, Nile Rodgers ş.a.

Dincolo de muzica propriu-zisă, David Buckley se aventurează rar, dar cînd o face oferă informaţii extrem de interesante. Menţionează pasiunea lui Bowie pentru cărţi, nu doar pentru cele ale unor Burroughs şi Orwell (după romanul căruia, 1984, voia să facă un musical), dar şi pentru cele SF, de ocultism, ezoterism şi numerologie, ozenistică sau culturi orientale, precum şi pentru filmele alb-negru (Fritz Lang, Luis Buñuel, Buster Keaton). Cît despre sexualitatea lui Bowie, ne spune că artistul nu s-a travestit niciodată, că pe măsură ce a îmbătrînit, atracţia lui pentru persoanele de acelaşi sex a scăzut şi că bisexualitatea lui a fost „experimentală“, dar că a contribuit enorm la deschiderea culturii populare faţă de artiştii homosexuali.

Deopotrivă extravagant, şocant şi rafinat, neconvenţional, enigmatic şi comercial, cool şi alienat, sexy într-un fel transgresiv, Bowie este portretizat de David Buckley într-o frază-cheie drept „starul pop liminal perfect, o ficţiune mediatică a timpurilor noastre, misterios şi serios, dar în acelaşi timp frivol şi insignifiant“. Altfel spus, Bowie – straniu şi fascinant de la pămînt la Marte şi înapoi.

*****

David BUCKLEY
O stranie fascinaţie

(fragment)Ziggy Stardust a împrumutat muzicii pop un element din cultura gay, punînd sub semnul întrebării machismul cîntăreţilor de cock rock, precum The Rolling Stones şi Led Zeppelin, şi a ajutat la demontarea întregului edificiu rock. Între performanţele muzicale ale cîntăreţilor de cock rock şi performanţele lor sexuale şi atitudinea lor faţă de sex există o anumită legătură. Erecţia lui Hendrix a rămas imortalizată pentru totdeauna sub forma unui model din ipsos. Iggy Pop avea obiceiul să-şi arate sexul celor din public. Gestul indecent al lui Jim Morrison, cunoscut sub numele „Miami Dick Flash“, i-a atras acestuia arestarea, deşi, după cum spune Ray Manzarek, Morrison şi-a arătat organele genitale doar pentru cîteva secunde, şi numai pentru a-i edifica într-o anumită chestiune pe colegii săi de formaţie. Chiar şi atunci cînd starurile rock nu-şi fluturau organele genitale în faţa publicului, muzica pe care o cîntau făcea asta în locul lor. Cîntăreţul de cock rock aspiră mereu către extreme şi îşi satisface poftele animalice. Pentru el, femeile sînt obiecte ale dorinţei şi abuzului, ce trebuie dominate, manipulate şi corupte. La Bowie nu regăsim nimic din aceste constructe ale masculinităţii. Imaginea lui publică nu e cea a unui bărbat dominator sau agresiv, în sensul tradiţional al termenului „masculin“.

Poate că, prin prisma tradiţiei machismului cîntăreţilor de rock, Ziggy era un adevărat „armăsar“, dar însuşirea asta a fost pusă în contrast cu o serie de atribute non-macho care au făcut din el mai puţin un supermascul şi mai mult un drag queen din est care pozează într-un mare preot/preoteasă. Lucrul acesta demonstrează că Bowie era conştient de faptul că vechile religii vestice conţineau elemente legate de travesti. În spectacolele sale, Bowie s-a definit pe el însuşi ca un estet, nu un personaj animalic şi grosolan, ca un outsider cerebral care îşi interzice să fie stăpînit de trăiri. Corpul lui – era slab, chiar costeliv – era opusul machismului cîntăreţilor de muzică cock rock. Bowie îşi etala corpul într-un mod aproape exhibiţionist, dar a înlocuit exprimarea clişeistă a masculinităţii cu elemente care trimiteau la homosexualitate. A folosit chitara – o emblemă atît de puternică a supremaţiei masculine – ca pe un simbol falic, dar unul homosexual. Una din cele mai surprinzătoare fotografii din istoria rock-ului, făcută în 1972, îl arată pe Bowie în genunchi, simulînd că face sex oral chitarei lui Mick Ronson.

Mai multe