Sinuciderile lui Teodorovici

5 noiembrie 2014   Carte

● Lucian Dan Teodorovici, Unu + unu (+unu...). Nişte comedii, Editura Cartea Românească, 2014.

„Reportera: Dragi telespectatori, aşa cum v-am obişnuit, transmitem în direct cele mai neobişnuite situaţii din oraşul nostru. Astăzi, un caz dramatic: un cetăţean, sătul de batjocura la care sîntem supuşi în propria ţară de politicienii de la guvernare, a luat decizia de a-şi încheia existenţa, în semn de protest. O să-l rog să-şi exprime gîndurile care l-au adus în situaţia asta.

Aş vrea să vă întreb mai întîi dacă i-aţi votat pe cei care ne conduc şi cît de mult regretaţi asta în acest moment...

Cristian

Ce legătură are situaţia în care sînt eu cu politica? 

Reportera

Totul are legătură cu politica. N-aţi fi ajuns să faceţi aşa ceva dacă cei de la guvernare nu v-ar fi dezamăgit. Sînteţi de acord, spre exemplu, cu corupţia din Guvern şi din Parlament?“

Prima comedie din acest triptic de piese de teatru este o farsă suicidară. Un anume Cristian, cu probleme conjugale şi cu un împrumut pe care nu-l poate returna, decide să se arunce în gol de pe un stîlp de electricitate, nu însă înainte de a-şi anunţa tentativa cumnatului. Lucrurile se complică pînă în punctul în care actul regretabil al sinuciderii dintr-un motiv banal se transformă într-un act dezirabil, din motive mult mai solide: pe de o parte, pentru familia care ar putea încasa o asigurare frumoasă, de pe altă parte, pentru echipa TV, reporteră + cameraman, care ar putea accede în

cu o transmisiune în direct (urmată de o mărire de salariu). Ceea ce iniţial avea toate datele unei tragedii se transformă, cum spuneam, într-o farsă cu mult umor negru, pe măsură ce sinuciderea lui Cristian se negociază între martorii tot mai lipsiţi de scrupule, fiecare urmărindu-şi interesul financiar. Suit în vîrful stîlpului, sinucigaşul devine un mijloc, iar sinuciderea – o manipulare. Cu toţii sînt puşi pe căpătuire şi ar putea trage foloase bănoase în urma unui accident/sinucidere care nu este decît punerea în scenă a unei mari deşertăciuni. Cumnatul şi reportera, aşteptînd moartea la baza stîlpului, reprezintă dimensiunea necrofilă a societăţii, pe cînd Cristian – şi cei doi vagabonzi suiţi şi ei pe stîlpi, în urma unei ameninţări cu moartea – face figura unui Crist derizoriu (pe cumnatul lui îl cheamă Pavel, şi deţine o fabrică de pavele). Cei doi tineri care, fără voia lor, îl însoţesc pe stîlpi, formează un cuplu mai degrabă inofensiv, oricum simpatic prin felul în care funcţionează împreună, cel de-al doilea, cretin, fiind ecoul infidel al primului atunci cînd vorbele acestuia au sens figurat: „Cumnatul: Ar fi frumos din partea ta să cazi. Reportera: S-ar cuveni, după atîta efort, să-mi dai şi tu o ştire. Cameramanul: Numai să nu sari înainte de a apuca să filmez. Tînărul 1: Dacă nu sari, avem ac de cojocul tău. Tînărul 2: Îţi coasem cojocul imediat, dacă nu sari.“ 

De altfel, Lucian Dan Teodorovici nu se află la prima tentativă literară de sinucidere. În romanul său din 2002,

apărea un lanţ de sinucigaşi convinşi, aşteptînd doar inspiraţia finală sau doar momentul oportun. Un personaj teolog, sinucigaş constant, prieten cu un sinucigaş amator, privea sinuciderea ca pe un act artistic dedicat Divinităţii. La un moment dat, urmînd unei peroraţii despre cele patru false motive ale lui Dumnezeu de a fi creat Lumea, ajungea şi la raţiunea sinuciderii: „Singurul motiv care-i trebuie unui om normal, pentru a se omorî: să n-aibă motive. Pentru că fiecare motiv dintr-ăsta ascunde o dorinţă. Şi orice dorinţă, crede-mă, aduce după ea şi ceva speranţe de îndeplinire. Dacă Dumnezeu ar fi avut motive atît de uşor detectabile pentru a crea lumea, îţi spun eu că Pămîntul n-ar fi existat astăzi. Pentru că Dumnezeu e prea deştept ca să nu-şi fi dat seama de ideea pe care tocmai ţi-am prezentat-o.“ De data aceasta, nu lipsa dorinţelor individuale apare ca motiv, ci lipsa de importanţă în colectivitate: „Lumea arată tot la fel. E diferită, dar exact la fel. Cu mine sau fără mine. Şi, atunci, ce rost are să stric suma totală, de vreme ce nimeni nu poate sesiza diferenţa? Dacă priveşti de sus, unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu arată exact la fel ca unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu. Iar ca să vezi că arată la fel, nu trebuie decît să iei o oarecare distanţă. Aşa că de ce să mor, dacă prin moartea mea nu pot nici să adaug, nici să scad?“ 

Dintre cele trei comedii, aceasta este scrisă în forma cea mai clasică, cu intrigă clară şi personaje tipologice. Celelalte două, „Lift în mişcare“ şi „Elefanţi roz şi elefanţi galbeni“, nu mai funcţionează doar ca nişte farse comice, sînt gîndite ca meditaţii postabsurde despre natura reprezentării teatrale, două metatexte în siajul pirandellian şi ionescian (deşi prima dintre acestea m-a trimis cu gîndul la două proze scurte, una de Eliade, cealaltă de Bioy Casares). „Lift în mişcare“ este textul unei reprezentări ratate, dar funcţionează şi ca parodie la genul de spectacole neconvenţionale în care cadrul spectacolului nu se rezumă doar la scenă, iar spectatorii devin parte din distribuţie, sub forma unor figuranţi, ştergînd astfel limitele dintre reprezentare şi repetiţie, între scenele de viaţă, punerea în scenă şi punerea în abis, dintre ermetism şi obscuritate, între meditaţie şi confuzie. Actorii, regizorul, sufleorul, îngrijitorul teatrului se perindă pe scenă într-un spectacol ratat – vorba lui Harms – care este însăşi reprezentarea convenţiei teatrale înseşi, adică, la un anumit nivel, tot o formă de sinucidere artistică.  

Nu atît de departe în absurdul reprezentării merge „Elefanţi roz şi elefanţi galbeni“, care nu mai este un metatext, dar tot un text despre pactul cu imaginaţia este şi acesta. În timpul desfăşurării absurd-sentimentale a întîlnirii dintre doi bătrîni, două femei, un adolescent, un soţ şi un cerşetor, se insinuează Personajul Galben care, în această reprezentare a ficţiunii, perorează despre existenţa ideatică a unor animale fabuloase şi rolul lor ficţional în configurarea ierarhiilor estetice: „Elefanţii roz, inorogul, calul înaripat, vasiliscul şi elefanţii galbeni există ca motive de gîndire. Motivele de gîndire pot părea ridicole, inutile uneori. Mai ales atunci cînd gîndirea e prea întortocheată. Raţiunea în sine pare nefolositoare pentru că, de cele mai multe ori, raţiunea nu are un rezultat concret. Dar ea s-ar putea să aibă un scop, nu credeţi? Anume acela de a se constitui în observator pentru sentimente. S-ar putea să aibă scopul ăsta. Sînt două feluri de sentimente: frumoase şi urîte. Dar, dacă nu există gîndire, nu există nici diferenţă între sentimentele frumoase şi sentimentele urîte.“ 

Ce l-a apucat pe Lucian Dan Teodorovici să facă teatru? În 2013, a debutat ca regizor de teatru cu spectacolul

, după un text de Attila Bartis, la Teatrul Naţional din Iaşi, iar la Ateneul Tătăraşi, tot în Iaşi, a pus în scenă spectacolul

dramatizare după romanul lui Dan Lungu. Ca dramaturg, a mai fost selectat în antologia

(Cartea Românească, 2008), dar, de fapt, aventura teatrală a lui Lucian Dan Teodorovici coboară pînă la începutul anilor 2000, cînd a publicat, electronic, un volum de teatru intitulat

Spune chiar el, într-o confesiune reprodusă pe una dintre clapetele cărţii: „Cîndva, cu destui ani în urmă, spre a exersa dialogurile în folosul cărţilor mele de proză, am scris o piesă de teatru. A fost premiată în cîteva rînduri, a fost pusă în scenă, a avut un succes mai mare decît tot ce scrisesem pînă atunci. Ceea ce nu mi-a dat totuşi idei. Peste alţi cîţiva ani, m-am înscris la Facultatea de Teatru, în primul rînd pentru a-mi îmbunătăţi modul de a construi relaţii între personaje şi a reuşi să vizualizez mai bine spaţiul într-o naraţiune, ceea ce m-ar fi ajutat, fireşte, să scriu mai bine proză. Am sfîrşit prin a mă îndrăgosti de teatru şi a pune în scenă spectacole. Dar nici măcar asta nu mi-a dat ideile peste cap. De-o vreme însă, mă străduiesc să scriu un nou roman. În locul lui, m-am trezit, habar n-am cum, scriind «sfîrşit» la finalul acestui volum. Nu-s perfect lămurit nici acum, mărturisesc, în privinţa relaţiei mele cu teatrul. Dar măcar am intrat, în sfîrşit, la idei.“  

Am citat

pentru că e interesant cum pentru Lucian Dan Teodorovici drumul spre proză trece mereu prin teatru sau a trecut, sfîrşind inevitabil pe o scenă. Ironia e că eu, nefiind un cititor de piese de teatru, nu aş fi citit teatrul lui, dacă nu m-ar fi interesat mai întîi ca prozator. De unde constat că există o plăcere textuală nebănuită a genurilor comunicante. 

Mai multe