Sinucidere de grup (cu doamne)

De ce s-ar apuca o femeie să scrie romane? O întrebare suficient de tendenţioasă şi de incorectă politic ca să provoace răspunsuri dilematice, dar mai ales o întrebare mereu actuală, în ciuda răspunsurilor deja clasice sau a unor cărţi inovatoare în cele ale literaturii. Actualitatea ei nefericită vine din vechile prejudecăţi: cea a pasivităţii (tăcerii, pudorii, cuviinţei) feminine, a opoziţiilor fizic (feminin) – metafizic (masculin), creator (masculin) – consumator (feminin). Sînt lucruri care-au tot fost demontate, dar care ne bîntuie imaginarul ca un reflex condiţionat, apărînd, cînd te aştepţi mai puţin, în subtonurile unor comentarii, în istorii şi dicţionare literare, în sinteze critice şi mai ales în viesparul practic al lumii culturale româneşti. Degeaba o să tot auziţi, pe la lansări şi colocvii, elogii şi recomandări entuziaste, curentul subliminal e unul care combină neîncrederea şi mirarea cu ridicatul din umeri. O femeie care scrie? Ce să faci cu ea? Dar întrebarea „justă“ e alta: A cui e? Cine-o susţine? Care îi e capul de pod? – la fel ca în politică, presă sau alte zone vizibile şi combinatorii... În lipsa unui răspuns clar şi edificator, nesfîrşitele semne de neîncredere şi mirare, sportivele ridicări din umeri pot îngropa orice ispravă.

Meritul principal al sintezei publicate recent de Bianca Burţa-Cernat despre scriitoarele noastre interbelice este acela de a fi pus în evidenţă – indirect, inevitabil şi implacabil, datorită apelului la documente şi istorie literară – mecanismul acesta patriarhal de excludere, de menţinere la margine. În Fotografie de grup cu scriitoare uitate B.B.-C. se fereşte, am mai spus-o, atît de ghetoizarea scrisului feminin, cît şi de „feminismul diferenţei“, invocînd un subiect cultural neutru şi o singură literatură. Dar mecanismul excluderii (uneori al autoexcluderii) acestor scriitoare de prim rang în puzderia de grafomani şi veleitari ai oricărei literaturi vii se decupează singur. Interesată de apariţia (tîrzie) a scriitoarei în cultura română, B.B.-C. urmăreşte nu doar firul literar (mereu surprinzător), ci şi contextul politico-istorico-literar sau monden al afirmării acesteia. Oricare dintre cele nouă scriitoare luate în discuţie – atît de diferite între ele încît cu greu pot fi discutate ca grup, aflate, în plus, în relaţii de rivalitate, de competiţie literară, dar uneori şi de intrare în graţiile maestrului, fie că acesta se numea Ibrăileanu, Lovinescu sau Camil Petrescu – trece prin următoarele faze: fantasma scriitoarei; încercări şi rezistenţe; găsirea unui maestru; receptarea nedreaptă; marginalizarea; uitarea. Pare o schemă, dar e o fatalitate pe care autoarea sintezei critice nu o subliniază, nici măcar n-o enunţă, poate şi pentru că e evidenţa însăşi.

La început, titlul Biancăi Burţa-Cernat mi s-a părut nedrept. Cine n-a citit Drumul ascuns, Soare negru, Între zi şi noapte, Într-un cămin de domnişoare, Pînza de păianjen? Dar chiar şi aceste scriitoare vag cunoscute au scris mult mai mult, iar cărţile lor – adesea inovatoare şi hipermoderne – n-au fost în ultimii 20 de ani reeditate, reconsiderate şi mai ales recitite. Printre trăiriştii şi autenticiştii reconsideraţi ai ultimelor decenii nu figurează nici Ticu Archip, nici dostoievskiana Henriette Yvonne Stahl (cu excepţia romanului ei metafizic despre Jean Klein, tradus din franceză), nici Sorana Gurian (acea Mata Hari legionaro-comunistă, pe care E. Lovinescu o numea „ovreicuţa de la Iaşi cu picioarele rupte“). Şi e păcat măcar din două motive: o dată pentru că există în scriitura multora dintre aceste doamne germenii unei conştiinţe foarte actuale a scrisului; apoi pentru că multe dintre ele sînt cel puţin la fel de interesante ca anumiţi interbelici reconsideraţi cu entuziasm. Afirmate tîrziu, blocate de comunism sau schimbate la faţă (Lucia Demetrius, de pildă, parţial Ioana Postelnicu, dar şi excentrica Sorana Gurian), aceste scriitoare interbelice par să fie eternamente blocate sub canonul care le-a exclus (cu o singură excepţie) din start.

În schema fatală a evoluţiei lor există momente de-a dreptul incredibile, cînd nu fatale. De pildă, cazul Constanţei Marino-Moscu, o scriitoare foarte interesantă, supranumită în epocă „Madame Tolstoi“, prietenă cu Hortensia Papadat-Bengescu. Cine îşi mai aminteşte faptul că Sadoveanu şi-a consolidat cariera literară cu un plagiat, adică traducînd şi adaptînd un jurnal franţuzesc pe care i-l furase acesteia şi pe care l-a publicat în foileton în Viaţa românească, pînă cînd Ibrăileanu l-a oprit, fără însă să-l denunţe? Între Ibrăileanu şi Lovinescu, toate aceste doamne – unele mai bune scriitoare decît maeştrii asumaţi – au parcurs, fatalmente, drumul uitării şi sinuciderii literare. Unele au continuat să scrie, după 1948, „pe linie“, îndepărtîndu-se de prospeţimea primelor romane, altele au acceptat să dispară. Fiecare dintre aceste scriitoare (dar şi altele: Alice Voinescu, Olga Caba, Jeni Acterian) sînt uimitoare în raport cu scrisul actual. Comparaţi-o, de pildă, pe Sanda Movilă (nevasta lui Felix Aderca, aşa o ştie istoria literară) cu hispanica Rosa Montero; comparaţi-o pe Anişoara Odeanu, din perioada ei bună, cu turcoaica Elif Shafak! Comparaţi-o pe inclasabila Sorana Gurian, purtîndu-şi pălăria albastră cu voaletă roz, cu excentrica (belgiancă) Amélie Nothomb, cu sau fără joben... Poate n-am fi, în această companie, pe piscurile rarefiate ale literaturii, dar am fi, cu siguranţă, pe unele dintre potecile ei cele mai neobişnuite.