Singurătăți la feminin
● Domnica Drumea, Not for sale, Editura Cartea Românească, 2009.
● Letiţia Ilea, Blues pentru cai verzi, Editura Cartea Românească, 2010.
Între cele două volume de poezii publicate de Domnica Drumea (debutul, Crize, a apărut în 2003) văd mai degrabă deosebiri decît asemănări. Din accentele social-politice şi, în general, din tot ce era odată ostentativ (imagini mizere, metafore agresive), a rămas un discurs biografist simplu, pe alocuri chiar auster, nelipsit de dramatism, dar mai mult patetic (în sensul bun) decît declamativ. Poezia Domnicăi Drumea nu-şi mai propune şi nici nu mai funcţionează ca un mesaj în spaţiul public, ci a rămas doar o chestiune de ordin personal, o intimitate nefericită refuzată oricărui schimb.
Cu toate acestea, volumul se revendică, de fapt, de la o ipostază ce apărea în cîteva poeme din Crize (de pildă, în poemul „Tu nu vrei să vii la mine“), şi anume cea a fetei deprinzînd şi înfruntînd singurătatea lîngă un bărbat boem cu idealuri revoluţionare, preocupat de istoria mare dar ignorîndu-şi propria istorie sentimentală. În urma/în locul bărbatului „plecat la chişinău“, deopotrivă absent şi indiferent, a rămas o fetiţă cu dragostea căreia femeia încearcă acum să-şi consoleze singurătatea ce creşte de la frustrant la apăsător şi apoi la insuportabil. Femeia îşi urmăreşte în fotografii şi în oglindă transformările şi îşi vede feminitatea irosită, rememorează scene vechi de seducţie (inclusiv cu foşti iubiţi), resimte nevoia de a fi redescoperită în ciuda maternităţii („mă simt atît de tînără / deşi sînt cea mai disperată şi / cea mai feroce mamă...“) dar, mai ales, necesitatea de a (se) comunica, prin dans, prin conversaţie, prin tandreţe. Singurătatea este o lipsă care deposedează & devalorizează („sînt un ambalaj gol / un specimen fără valoare“) instaurînd, deopotrivă în interior şi în jur, un vid prematur şi dureros care se cere umplut măcar cu vorbe. Iar poemele sînt scrise pe trei voci, într-un fel de monolog alternativ cu sinele labil, cu fetiţa neştiutoare şi cu bărbatul tăcut sau indiferent, el însuşi „un copil căruia sfoara zmeului i-a alunecat din mînă“.Tînăra mamă este captivă între responsabilităţile de femeie care-şi creşte singură copilul şi nevoile sentimentale ale fetei private de gesturile şi aşteptările dragostei, de posibilitatea de a mai fi îndrăgostită de bărbatul iubit. Absenţa uneia o creşte însă pe cealaltă, astfel că dragostea maternă este contrapunctul luminos al acestei cărţi altfel pline de o singurătate erotică afirmată fără emfază şi cu atît mai emoţionantă. Poemele sînt directe şi simple, cu o cadenţă tăioasă – cel mai adesea scurte ca nişte strigăte, ca şi cum sentimentul ar fi poezia însăşi –, strecurînd în toată cartea doar trei referinţe culturale, semnificative în această ecuaţie a singurătăţii maritale: filmul lui Mungiu, care provoacă regretul după un copil avortat cu ani în urmă, scrisorile Mariannei Alcoforado, prototipul femeii care-şi caută fără speranţă iubitul, şi serialul Seinfeld, unică sursă a zîmbetelor casnice.
Dacă la Domnica Drumea singurătatea neantiza („în hainele mele nu e / nu e nimeni“), la Letiţia Ilea existenţa exclude („dimineaţa vine / ca o haină în care nu mai încap“). Întîmplarea face ca şi cartea Letiţiei Ilea să vorbească tot despre dificultatea şi/sau indecenţa de a oferi singurătate la copertă. Într-un destul de neobişnuit şi lung „Cuvînt înainte“, poeta îşi dedică cartea şi mulţumeşte prietenilor care au citit-o sau care o vor citi, ca şi cum, după atîta coborît în stradă şi apoi pactizat cu strategiile de marketing, poezia şi-ar căuta din nou cercul restrîns al iniţiaţilor (în singurătate sau alte dezastre). Spre deosebire însă de simplitatea monotematică a Domnicăi Drumea, poemele singurătăţii Letiţiei Ilea îşi asumă o condiţie textuală mai complexă, sînt ceva mai ornamentale şi mai discursive, deopotrivă introspective & reziduale, cu un background existenţial mai greu („licitat“ deja de-a lungul a trei volume omogene şi coerente în traseul lor) şi cu o expresivitate a singurătăţii mai clar conturată datorită tropilor unei corporalităţi lezate („inima are muchii tăioase / răsucite înăuntru“, corpul poartă „urmele vinete ale coşmarurilor“ sau este doar „o carcasă de oase“).
Cum o spune şi titlul, poemele sînt o serie de cîntece pe aceleaşi note albastre ale oboselii, nostalgiei şi deznădejdii. De data aceasta însă, vocea e răguşită, este exersată în singurătate şi-n raţiunile ei difuze, atinge chiar cîteva accente ale blazării şi resemnării, deşi incertitudinea aşteptării, inutilitatea timpului, presiunea tristeţii şi a înstrăinării nu se deprind niciodată cu adevărat sau pînă la capăt („sînt zile în care pînă şi respiraţia e o corvoadă“). Lipsa dorinţei, renunţarea la idealuri, incomunicarea, capriciile memoriei, dorul, regretul şi frustrarea, toate aceste converg spre imobilizarea într-o obscură aşteptare care întinde însă, vers cu vers, o pînză a pierderilor. Căci la Letiţia Ilea aşteptarea este, de fapt, o consecinţă a morţii: „chem frigul să mă pătrundă / să înainteze pe aleile întunecoase ale sîngelui meu / pe cînd exersez zîmbetul vorba tandră îmbrăţişarea / ca şi cînd ar mai putea urma ceva / nimeni nimic niciodată / în jur tot mai des tot mai adînc / se moare se moare se moare“ („Poem fără titlu“). Despre o singurătate îndoliată este vorba, de fapt, în multe din aceste poeme, în care moartea tatălui revine ca un laitmotiv, alături de morţile prietenilor („doar moartea celorlalţi mă înspăimîntă“), dispariţii care au dereglat profund ritmurile, care au afectat percepţiiile interioare, lăsînd în urmă o paralizie deprimantă. Poemul în proză „şapte cîntece pentru altădată“ devine, astfel, piesa de rezistenţă a acestei cărţi a doliului de sine, o „aşteptare nemîntuită“ într-un tot mai familiar vid existenţial.
Dacă Not for sale oferă singurătate maritală pe gratis, Blues pentru cai verzi „cîntă“ singurătatea care urmează morţii celorlalţi, familie sau prieteni. Două cărţi despre avatarurile singurătăţii la două vîrste (lirice) diferite, fiecare cu poeme inegale dar şi cu momente memorabile în care cititul pare într-adevăr un act ce trebuie săvîrşit în singurătate.