Singurătatea numerelor prime

● Paolo Giordano, Singurătatea numerelor prime, traducere din limba italiană de Cerasela Barbonne, Editura RAO, 2009.

În 2008, Paolo Giordano (fizician de formaţie) debuta în literatură cu acest roman melancolic, care avea să înregistreze succese pe toate planurile: premii, vînzări, traduceri, ba chiar şi un proiect de ecranizare. Cartea are, într-adevăr, o poveste „ofertantă“ şi o scriitură inteligentă, cu un frumos echilibru între şarja epică şi secunda de suspensie, între dinamica relatării şi poezia înţelegerii, aşa că îşi merită voga.

Cei doi protagonişti – Alice şi Mattia – sînt doi taraţi care ajung să trăiască împreună „o prietenie defectuoasă şi nesimetrică, făcută din lungi absenţe şi multă tăcere“. Se întîlnesc în liceu: ea deja anorexică şi şchioapă, el deja autist – amîndoi din pricina unor accidente trăite în copilărie (al ei la schi, al lui într-un parc, unde îşi pierduse pentru totdeauna sora geamănă). Sînt doi singuratici, doi bizari rătăciţi, „divizibili“ doar cu ei înşişi – două „numere prime“ care se apropie unul de celălalt. Relaţia lor va dura 16 ani, nereuşind să fie însă un love story, ci o camaraderie stranie, punctată de două săruturi nefericite şi de întîlniri mai mereu afazice.

Povestea driblează fin romanţa, iar scriitura rupe simplitatea tristeţilor fredonabile, de tip San Remo, răsucind fraza isteţ, plastic, insolit. Aşa apar şi „imaginile“ – multe –, de la mersul „giroscopic“ al lui Alice sau „zgomotele devenind rotunde“, pînă la aceasta: „Pe deasupra capetelor lor plutea un balon gigantic umplut cu lucruri care trebuiau spuse şi amîndoi încercau să-l ignore privind în jos“. Or, şi giroscopul mersului, şi zgomotele rotunde, şi balonul de tăceri sînt imagini neecranizabile. Altfel spus, aveţi de ce căuta cartea chiar şi după apariţia filmului.