Singurătatea Hertei Müller
La un an de la primirea Premiului Nobel pentru literatură – un lung an de expunere personală, de interviuri, conferinţe de presă, solicitări din toate părţile – Herta Müller a venit la Bucureşti pentru a încheia perioada alienantă de după orice (mare) succes. A venit, presupun, în primul rînd pentru a-şi lansa cele trei volume recent traduse în România, poate pentru a fi alături de Ernest Wichner la lansarea superbei antologii bilingve (realizate de Gabriel H. Decuble) din opera poetică a lui Oskar Pastior, căci Festivalul de Poezie dedicat lui Pastior de trei ani încoace, la Sibiu, n-a mai avut loc şi în 2010. Herta Müller a venit, în fond, acasă, aşa cum a făcut-o periodic, invitată la diverse evenimente culturale perfect anonime pentru marele public românesc. De data aceasta, Hertei Müller i s-au organizat o conferinţă de presă şi, mai ales, o întîlnire cu cititorii bucureşteni la Ateneu, unde ultima premiantă Nobel urma să dialogheze cu Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, care tocmai a început publicarea seriei de autor dedicate scriitoarei.
N-a fost însă un dialog, ci mai degrabă două discursuri paralele despre două feluri diferite de a înţelege (şi trăi) literatura, sensibilitatea omenească, disidenţa faţă de un regim criminal. De a concepe sau a refuza, la urma urmelor, „înţelegerea superioară“ a celui ce descrie un fenomen din afara lui sau din malaxorul istoriei. N-ar fi un lucru nemaipomenit, raportarea personală înseamnă, în definitiv, marca indelebilă a oricărui scriitor, viziunea sa asupra lumii şi modul de a o reprezenta. Doar că seara de 27 septembrie, la Ateneu, îi era dedicată în întregime – de către editorul său român – Hertei Müller, viziunii sale personale (cu totul stranie nu doar în context românesc) despre scris, neputinţei sale (declarate în atîtea rînduri) de a separa scrisul de viaţă, „privirii străine“ pe care ciocnirea frontală (şi cu toate riscurile cunoscute) cu Securitatea ceauşistă i-a imprimat-o scriitoarei în fiecare gest, reacţie, cuvînt scris. A o întreba, la Bucureşti, în faţa unui public care, în mare parte, nu i-a citit cărţile, dacă nu simte că oamenii s-au plictisit deja de subiectul represiunii comuniste înseamnă a-i trata toate cărţile (pentru care a primit Nobelul şi pentru care tocmai era sărbătorită, cu fast) ca simplă retorică literară.
Înseamnă, cel puţin, a o provoca, punîndu-i în paranteză zecile de răspunsuri din romane şi eseuri autobiografice. Iată doar unul, din Regele se-nclină şi ucide: „Uneori îmi vine să-ntreb cu glas tare: cuvîntul vătămare vă spune ceva? De România m-am desprins de mult, dar nu şi de pervertirea dirijată a omului într-o dictatură, nu şi de moştenirile ei de tot felul, care în orice clipă scot capul la iveală. Chiar dacă germanii din Est n-au deloc chef să mai spună, iar cei din Vest să mai audă ceva despre asta, mie problema tot nu-mi dă pace. Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel la ce bun să mai scriu“. Dacă asta-i plictiseşte pe cititori, a adăugat Herta Müller la Bucureşti, aceştia ar trebui să citească altceva, orice le place.
Dacă vrei însă cu adevărat să vorbeşti cu un scriitor despre scrisul său, despre „patria“ din care a fost izgonit ca un infractor, despre ceea ce îl face să fie cine este trebuie să poţi să-ţi laşi deoparte, pentru o oră, propriile frustrări. Iar cine vrea să discute cu Herta Müller – acum, cînd sensibilitatea sa scriitoricească a intrat în alertă, poate şi din pricina nenumăratelor contexte formale, de protocol la care anul acesta a supus-o – trebuie să înţeleagă, cred, ce înseamnă pentru scriitoarea germană născută în Banat acea suprapunere vitală de planuri care transformă trecutul-prezent într-un prezent-trecut. Într-un fel, în seara aceea de septembrie la Ateneu, Gabriel Liiceanu (se) întreba, cu o gravitate retorică, ce se poate face cu trecutul, iar Herta Müller vorbea (din ce în ce mai singură, în faţa unei săli care-o aplauda aşa cum se aplaudau „şopîrlele“ pe vremuri, la teatru) despre prezentul ce repetă întocmai trecutul atîta vreme cît ea însăşi este lăsată, din nou, singură şi provocată să ţină speech-uri de circumstanţă.
Dacă ştii cîte ceva despre trecutul continuu pe care-l retrăieşte Herta Müller în toate cărţile sale, dar şi în intervenţiile sale publice – un prezent-trecut pe care Şalamov l-a explicat foarte bine în legătură cu proza lui Soljeniţîn –, întrebarea jucat-mirată aruncată de Gabriel Liiceanu în legătură cu drumurile scriitoarei la Miliţie pentru a-şi înregistra maşina de scris pare mai mult decît o impoliteţe; mie mi-a sunat a vechi interogatoriu, pentru care „acuzata“ avea reflexe: „Cînd te aperi, n-ai voie să vorbeşti de nimic altceva decît strict de ceea ce acuzaţia oricum conţine. Şi niciodată să nu răspunzi la o întrebare prin altă întrebare. Nu trebuie în nici un caz să tulburi sentimentul de superioritate al acuzatorului“. Am înţeles cu această ocazie că, pe vremea comunismului, trebuia să ai o anumită plămadă ca să rezişti, mai mult ca altor agresiuni, dispreţului. Şi totuşi, prea multe întrebări retorice pentru o singură seară, şi aceea – de gală! Cine erau mai liberi: cei (sensibili) care au plecat sau cei (şi mai sensibili) care au rămas? Ce înseamnă să fii disident? A cui sensibilitate e mai importantă: a celui care scrie sau a celui care (doar) trăieşte? Întrebări la care scriitoarea germană a răspuns demult într-un fel care nu-i mai permite azi nici o retractare.
Între viaţa literară germană, cu dorinţa ei de actualitate tematică autohtonă, şi viaţa literară românească ce o asimileză cu noduri în gît şi doar după un Nobel „al nostru“, Herta Müller este mai singură ca niciodată.