Singur pe front

28 martie 2018   Carte

● Eugen Negrici, Omul din Castranova, protoscenariu, Editura Cartea Românească, 2017. 

Această nuvelă a lui Eugen Negrici, care are la bază povestea reală a unui soldat român luat prizonier de nemţi pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, este cea mai surprinzătoare şi mai inedită proză apărută la noi anul trecut. Prin felul în care surprinde încercarea unui om de a supravieţui frigului şi foamei, rătăcit iarna în munţi, aflat la capătul puterilor şi însoţit de un cîine străin (vezi şi fragmentul de mai jos), nuvela lui Eugen Negrici se situează între clasica „Dragoste de viaţă“ a lui Jack London şi micul roman Un repas en hiver (2012) al scriitorului francez Hubert Mingarelli, în care un evreu evadat dintr-un lagăr polonez îşi croieşte drum iarna prin sălbăticie cu un comando de nemţi pe urmele lui. Prin temă şi abordare, este o nuvelă cumva retro, ceva ce-ar fi putut scrie un Rebreanu sau vreun prozator şaizecist, unul dintre cei talentaţi în perioada lor bună.

Criticul literar Eugen Negrici (n. 1941) nu se află la prima ispravă în proză. În 2015 a publicat Sesiunea de toamnă (Cartea Românească), un splendid jurnal de sertar, situat undeva între eseu şi memorialistică, cuprinzînd notaţii începute în 1976, o proză de calitate care mă făcea atunci să mă întreb, mai în glumă, mai în serios: despre cine vorbim cînd vorbim despre Eugen Negrici? Acel jurnal conţinea două mari relatări de vînătoare, ambele dramatice, care, alăturate acestei nuvele despre omul înfruntînd capriciile războiului şi ostilitatea naturii, denotă remarcabilul talent de prozator al acestui – altfel serios şi integru – critic literar.

Nuvela de faţă, care, cum spuneam, are la bază o poveste reală, e precedată de două texte scurte: un argument critic şi un prolog confesiv. În primul text, criticul justifică deopotrivă interesul, efortul şi nevoia de ficţiune inspirată de istoria noastră recentă, cu acelaşi ton cu care a discutat literatura sub comunism în termeni de „datorii“, „întîrzieri“ şi „iluzii“: „De ceva vreme mă urmăreşte gîndul că scriitorii noştri, că noi de fapt, nu ne-am făcut datoria faţă de istoria prea puţin luminoasă a acestui popor şi că vaste capitole ale acesteia au rămas neconsemnate sau au fost tratate superficial, stîngaci (precum în vremea romantismului) ori în spirit greţos-partinic ca mai tîrziu, după un secol Subiectele [isprăvile sau umilirile armate] au fost compromise, pe de-a-ntregul de filmele operetistice şi ţanţos eroice ale lui Sergiu Nicolaescu şi ale altor ilustratori ai naţionalismului ceauşist de operetă. Poate că tocmai ele m-au determinat să dau aspect de scenariu întîmplărilor relatate de un om simplu şi lipsit de fumuri.“

Contextul vînătoresc în care Eugen Negrici a aflat – întîmplător, prin anii ’80 – povestea acestui om din Dolj pe nume Victor Măceşanu (dispărut între timp) este prezentat în prolog. Pe scurt, e vorba de povestea unui soldat genist român căzut prizonier la nemţi împreună cu întregul pluton şi închis într-un lagăr improvizat în Levoca, în ianuarie 1945, de unde evadează şi, pentru o vreme, continuă să lupte pe front, dar ca partizan în Munţii Tatra, într-un grup alcătuit din francezi, italieni, slovaci, unguri şi ruşi. Întoarcerea acasă îi rezervă cîteva surprize, pe care n-are rost să le divulg.

Îmi place să cred că Eugen Negrici se alintă atunci cînd spune că textul lui ar fi un scenariu sau „mai bine zis, un protoscenariu“, pentru că avem în faţă o nuvelă în toată puterea cuvîntului. Deschiderea cu scena de pîndă şi de luptă iarna, în condiţii de ceaţă şi frig, de dinaintea capturării plutonului este o bucată splendidă narativ şi impecabilă stilistic, de o frumuseţe, acurateţe şi intensitate senzorială (mai ales acustică) pe care doar un operator de imagine foarte talentat ar putea-o reda pe ecran. În general, fraza lungă şi calitatea senzorială a scrisului lui Eugen Negrici depăşesc cu mult limitele unui biet scenariu alcătuit din cadre, replici şi indicaţii. Chiar dacă nuvela este construită pe secvenţe şi din cadre delimitate ca atare, naraţiunea aparţine în totalitate prozei. Cu cît descrierile sînt mai „vizuale“, adică mai elaborate, insistînd pe geografia spaţiului şi pe manifestările luminii de iarnă în condiţii de ceaţă, viscol, înnorare etc., cu atît mai mult textul se îndepărtează de scenariu şi se apropie de proză. Asta ca să nu mai vorbesc de limbaj, minunat şi el, jonglînd cu un lexic uşor arhaic şi regional (în fond, sîntem în ’45, iar soldaţii sînt, de fapt, ţărani). Rareori mai găseşti în proza de azi cuvinte precum „mozdrogan“, „ţăpligă“, „dîrlog“, „joardă“, „marmită“, „hîrdău“, „balaoacheş“, „năvleg“ sau „pîrlaci“.

Nuvela lui Eugen Negrici are de toate: atmosfera decorului hibernal pe timp de război (citind, simţi şi frigul, simţi şi foamea resimţită de protagonist), grotescul condiţiilor de încarcerare, suspansul evadării, al confruntării cu natura şi al situaţiilor de luptă (camuflaje, ambuscade, acte de sabotaj), delicateţea relaţiei cu cîinele, umorul şi absurdul de situaţie de la final. Faptul că este subintitulată „protoscenariu“ este un omagiu inutil pe care această împlinită nuvelă îl aduce unui posibil film. Omul din Castranova este o bijuterie literară de 83 de pagini. 

***

Eugen NEGRICI
Omul din Castranova (fragment) 

Calea e barată de trunchiurile putrede ale arborilor bătrîni căzuţi de vînt. După ce trece printre rădăcinile unui brad căzut, omul se opreşte; se uită în jur, apoi se întoarce, dă cu mîna la o parte zăpada de pe o rădăcină mai groasă şi se aşază. Printre rădăcinile din spate, lîngă umărul lui apare şi capul cîinelui. Fără să-i dea atenţie, se întinde după ceva printre rădăcini, scormoneşte, trage, se străduieşte să smulgă. Are în pumn puţin pămînt. Îl duce la gură, încercînd să aleagă cu limba şi cu dinţii părţile rădăcinoase. Morfoleşte fără tragere de inimă, cu pauze şi reluări, apoi scuipă tot ce are în gură. Stă o clipă şi mai încearcă o dată să aleagă ceva din pumn. Se îneacă de la prima înghiţitură. Tuşeşte puternic şi scuipă, apoi aruncă şi ce mai are în pumn, apucă repede cu cealaltă mînă zăpada şi-o bagă în gură, privit atent de cîine…

Vîntul se izbeşte cînd de un versant, cînd de celălalt, cînd se opinteşte să smulgă, de-a lungul văii, brad după brad. Ghemuit între două rădăcini apropiate, sprijinit de un buştean, omul ţine în braţe cîinele. Şi-a mai adus cîteva vreascuri, crengi, lemne pe care le-a stivuit la picioare. Dar vîntul vine de peste tot. Zăpada aşezată peste noapte e spulberată de pe cetini într-un vuiet necontenit.

E dimineaţă şi ninge cuminte. Omul iese încet la marginea unei poieni, sprijinindu-se în bîtă. După el se iveşte şi cîinele. Dacă nu ar fi ninsoarea, n ar fi prea greu să ştii unde e răsăritul. S-ar putea vedea departe, în jur, peste zidul pădurii, căci poiana se ridică la mijloc, ca o pîine, pînă la jumătatea brazilor. Se opreşte, imitat de cîine, şi scrutează îndelung cerul. Se întoarce la brazii din buza poienii, se uită cu luare aminte la coajă, le dă ocol, apoi se decide şi schimbă direcţia de mers. Îşi face cale, fără vlagă, prin zăpada care aici e troienită.

Cei doi mai au de străbătut cîţiva metri pînă la suprafaţa albă, netedă, ca de lac proaspăt nins. Omul se apropie, face primii doi-trei metri uşor, ca pe un pămînt îngheţat. Întinde pasul, calcă mai hotărît şi deodată se trezeşte cu zăpada la piept. Cîinele, mai uşor, trece pe lîngă el şi o ia înainte. Căznindu-se din răsputeri, izbuteşte să-şi scoată un genunchi şi să încalece crusta, dar aceasta cedează din nou. Îşi întinde braţele deasupra zăpezii şi încearcă, vîslind, alunecînd pe burtă, să se tragă afară. La nici un metru, zăpada se scufundă iarăşi cu el. Cu o zvîrcolire scurtă, îşi regăseşte poziţia verticală, dar simte, înciudat, zăpada zgrunțuroasă cum se rupe sus, la crustă, la cea mai mică apăsare a pieptului. Departe, cîinele e pe cale să intre în pădure. Şi dintr-odată, cu un glas nefiresc în care se amestecă un început de plîns în hohote, începe să strige:

– Căţel… Măi, căţel, stai, mă! dar strigătul i se sfîrşeşte într-un plîns obidit, înecat…

Mai multe