Singularităţi colective
„Pe fondul unui consum redus de carte, cum este cel al pieţei româneşti, volumul cu autor colectiv a demonstrat că poate să atragă un public nou şi a ignorat, în beneficiul unui număr mare de cititori, o veche prejudecată conform căreia scriiturile personale, cu atît mai mult cele «la temă», nu sînt chiar marea producţie literară“, scrie Carmen Corbu în argumentul unui material dedicat volumelor colective pe noua platformă www.b-critic.ro. Materialul s-ar fi putut întinde cu ceva mai multe contribuţii externe (în afara lui Dan C. Mihăilescu şi a subsemnatului) şi, eventual, ar fi putut fi ceva mai critic, pentru a analiza serios, mai de aproape sau mai în profunzime, acest mic fenomen editorial care a făcut ca numai anul trecut şi în acest an să apară cel puţin opt titluri noi: Cartea simţurilor (coord. Dan C. Mihăilescu), Şi eu am trăit în comunism (coord. Ioana Pârvulescu), Prietenii noştri imaginari (coord. Nadine Vlădescu) şi Bucureştiul meu (coord. Gabriela Tabacu) – toate apărute la Editura Humanitas; plus Ferestre din Bucureşti şi poveştile lor (coord. Cătălin D. Constantin, Editura Peter Pan), Bookătăria 2 de texte & imagini (coord. Stela Lie & Florin Bican, Clubul Ilustratorilor, Faber Studio & Editura Pandora M), Cum (să) îmbătrînim? (coord. Marina Dumitrescu, Editura Baroque Books & Arts) şi Cartea copilăriilor (coord. Dan Lungu & Amelia Gheorghiţă), acesta din urmă apărut la Editura Polirom, într-o serie de memorialistică unde, în 2014, au mai apărut Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (coord. Dan Lungu & Amelia Gheorghiţă) şi Poveşti cu scriitoare şi copii (coord. Alina Purcaru).
Majoritatea acestor volume tematice, care îmbină memorialistica cu eseistica şi confesiunea cu jocurile de imaginaţie, atunci cînd nu sînt de-a dreptul de ficţiune, nu sînt neapărat originale, fiecare putînd face pereche cu cel puţin un alt volum colectiv apărut în ultimii ani. Atît comunismul, cît şi copilăria sau oraşul Bucureşti sînt temele cărora li s-au dedicat pînă acum cele mai multe cărţi colective (la vremea lor am scris despre aproape toate în această rubrică), dar asta nu face decît să cartografieze în amănunt un subiect cultural-istoric-antropologic de o importanţă anume, cărţile completîndu se reciproc foarte bine. Privind în urmă ai putea avea însă impresia că volumele colective tematice s-au înmulţit într-atît (Editura ART a scos între 2009 şi 2013 o întreagă serie numită „Prima dată“, numărînd nouă volume; iar Editura Martor a Muzeului Ţăranului Român a scos, din 2002 încoace, o carte cam la doi ani), încît poate părea o adevărată modă stimulată doar din raţiuni de marketing editorial. Cred însă că este vorba de o normalitate literară, una care poate provoca şi creativitatea individuală (mulţi scriitori n-ar fi scris, poate, niciodată acele texte la temă, dacă nu le-ar fi fost solicitate), şi contribuţia unui spaţiu cultural la o temă universal valabilă (perspectiva românească asupra comunismului, relaţia noastră cu spaţiul de locuire, copilăria într-o anumită perioadă cultural-social-istorică etc.), şi, de ce nu, succesul comercial (există un public dedicat acestui tip de cărţi cu mulţi autori, o categorie de cititori care preferă astfel de volume, fie pentru că îi interesează tema, fie pentru că îi tentează numele autorilor puşi laolaltă). Dacă există o astfel de tendinţă, nu cred că rolul acestor volume tematice colective (apropo, a nu se confunda cu antologiile, care selectează texte deja publicate pe criteriu valoric, nu tematic) ar trebui minimalizat doar pentru că s-au înmulţit ori, cu atît mai puţin, pentru că ar avea succes de librărie. Pe o piaţă editorială minusculă, cum este cea românească, încă nu ne permitem să persiflăm cărţile care se vînd mai bine decît altele. Mai degrabă ne lipsesc decît ne prisosesc strategiile de marketing editorial.
Altfel, sigur, unele volume colective sînt mai bune decît altele. Fie pentru că sînt mai… colective (cu o selecţie mai variată sau mai bine gîndită a autorilor), fie pentru că sînt mai complexe (cu o contribuţie mai substanţială, din mai multe perspective). De cele mai multe ori însă, importanţa lor trebuie privită mai larg. Ca să luăm un singur exemplu, există, în acest moment, aproximativ douăzeci de volume dedicate comunismului sau care sînt, măcar indirect, despre această perioadă, fiecare cu perspectiva proprie: de la În căutarea comunismului pierdut (Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, 2000) la deja menţionatele Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism sau Şi eu am trăit în comunism. Cum spuneam, aproximativ douăzeci de volume în aproape cincisprezece ani! Privite astfel, în bloc, e clar că avem aici o contribuţie majoră, complexă, esenţială la tema analizei comunismului din multiple perspective (social, politic, istoric, antropologic, studii culturale şi de gen), în mai multe formule (memorialistică, eseu, istorie orală, biografism romanţat) şi în mai multe stiluri (de la academic pînă la confesiv şi mărturii „la firul ierbii“). Aceste demersuri completează, prin formula lor compozită, discursul academic (panoramele istorice) şi pe cel al ficţiunii (romanele), dînd măsura experienţei colective, dincolo de singularităţile fiecărui caz în parte. Fără contribuţia acestor cărţi, memoria culturală a comunismului ar fi infinit mai săracă şi mai greu de înţeles de generaţiile deopotrivă actuale şi viitoare. Cum spune şi Carmen Corbu, aceste volume „au propus o receptare care se bazează pe o colaborativitate între scriitor şi cititor. În cazul unei amintiri din copilărie, al unei temeri în legătură cu instalarea bătrîneţii, al unei experienţe de viaţă general-umane sau al unui loc geografic familiar, fondul nu poate fi altul decît empatia. În joc sînt întotdeauna emoţiile, de cele mai multe ori cele latente, ceea ce face ca publicul să participe cu o activitate psihică proprie, introducînd ceva din propriul eu în lectură. În special în cazul volumelor avînd ca temă viaţa în comunism, propunerea literară a funcţionat şi pentru cei care au scris, şi pentru cei care au citit, ca un fel de terapie de grup.“
Că volumele colective au un rol cultural al lor şi numai al lor în producţia editorială contemporană spune şi Dan C. Mihăilescu: „Astfel de cărţi sînt de o utilitate stringentă: 1) adună laolaltă personalităţi, caractere, vîrste, geografii intelectuale şi stiluri ce compun un peisaj variat, nu o dată paradoxal, dar invariabil pitoresc şi, deci, atractiv; 2) oferă o varietate fermecătoare de opţiuni, mai ales că autorii nu-şi citesc niciodată reciproc textele şi, deci, nu au posibilitatea ajustărilor, comparaţiilor, mimetismului, disocierii etc.; 3) mai multe categorii de public se focalizează cu binevoitoare curiozitate în acelaşi sumar, astfel încît cartea devine un soi de Hyde Park din care fiecare poate cîştiga ceea ce aşteaptă. E semnificativ că atari iniţiative editoriale au survenit după marele val post-’89 al memorialisticii (jurnale, memorii, corespondenţă) şi se dezvoltă acum în paralel cu moda cărţilor-dialog şi cu palierul tot mai populat al culegerilor arhivistice.“