Simon, Narine Abgarian (roman) - fragment -

24 aprilie 2023   Carte

Un secol de istorie armeană, văzut prin prisma femeilor dintr-un orășel de munte, se desfășoară în Simon, noul bestseller internațional al scriitoarei Narine Abgarian. Simon ne atrage într-un vîrtej de povești, în care duritatea vieții se îngemănează cu delicatețea iubirii, iar tragicul și sumbrul se întrețes cu umorul și exuberanța.

Într-un orășel din Armenia, moare zidarul Simon. A avut o viață lungă, s-a bucurat de respect, dar a fost cunoscut și pentru numeroasele sale aventuri amoroase. La înmormîntare se adună toate femeile pe care le-a iubit: Susanna, prima dragoste, fata cu o copilărie invadată de tenebre, Eliza, modestă și tandră, trădată de propriul soț, Sofia, frivolă și plină de viață, dar marcată de suferința numeroaselor sarcini pierdute, Silvia, internată cîndva abuziv într-un spital de psihiatrie, fără dreptul de a-și mai vedea copilul. Pentru ele, iubirea lui Simon a fost vraja care le-a schimbat complet soarta. Și să nu uităm de Melania, soția care a învățat cu timpul să se resemneze cu aventurile lui, punînd însă la cale din cînd în cînd cîte un scandal cu țipete și veselă spartă, pentru a-și păstra demnitatea, sau de Sașia Vardanuș, personajul aproape magic care însoțește ca un fel de cor antic povestea fiecăreia dintre femei.

„Alcătuit din povești de viață răscolitoare, romanul lui Narine Abgarian este înțelept într-un sens aproape biblic.“

Anna Delianidi

Simon ne face cunoscute poveștile a patru femei capabile să poarte pe umerii lor un secol enorm, cu foamete și epidemii, cu războaie și genocid, cu cenușiul opresiv al puterii sovietice.“ 

thebookadvisor.it

Simon, a cărui faimă de zidar priceput e întrecută doar de aceea de bărbat cu succes la femei, zace acum în sicriu, cu niște căști bizare pe urechi. În jurul lui se adună fostele iubite, fiecare purtîndu-și istoria, în care el a avut un rol fulgurant, dar providențial. Și fiecare prețuind în felul ei darul primit. Toate l-au iubit, toate au încercat să-l uite, și fiecare își are propria poveste plină de magie.

„Cel mai recent roman al lui Narine Abgarian, intitulat laconic Simon, pare să se inspire din atmosfera cinematografică a filmului lui François Truffaut Bărbatul care iubea femeile. Scriitoarea însăși este cea care oferă un indiciu în acest sens, citîndu-l explicit pe maestrul curentului Nouvelle Vague în a doua parte a cărții. Ambele opere încep cu o pierdere. Un bărbat a murit, iar femeile care l-au iubit își amintesc de el. Nu este o coincidență faptul că se apelează la Truffaut, un cineast înclinat în mod natural să sondeze sufletul feminin cu o perspicacitate instinctivă. Dar Simon, protagonistul lui Abgarian, iubește femeile. Ele sînt cele care îl țin în viață. Irupția sa neașteptată în existențele lor, marcate de experiențe extrem de dureroase, este aproape cathartică.“ 

      Riccardo Cenci

Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului ar­mean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutîndu-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pișet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mîzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat Premiul BABY-NOS în 2013. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una din cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale; dintre acestea, amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sînt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Dalșe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman cîștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015, lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent își împarte timpul între Armenia și Germania.

***

–      Fragment –

Dacă mergi pe Strada Livezii pînă la mijloc și stai cu spatele la Hali-Kar, la stînga, într-o mică ramificare a drumului, poți descoperi trei construcții neobișnuite, care se deosebesc foarte tare de restul locuințelor. Una dintre aceste construcții arată ca o căsuță de păsări pe jumătate distrusă și reparată cum-necum – cu un gărduleț putred într-o parte, cu veranda podită cu scînduri nevopsite și ferestre pline de praf. Trebuie să faci un efort zdravăn ca să vezi fațada casei, acoperită aproape în întregime de grădina năpădită de buruieni. A doua casă e alcătuită dintr-o îngrămădire absurdă de acareturi. Partea de nord a gardului se sprijină pe niște tufe țepoase de mur, pe care, dacă te uiți bine, poți descoperi și iarna fructe dulci înghețate. Ce-i drept, tufele nu cedează fără luptă nici măcar unul dintre aceste fructe, înțepîndu-ți mîinile pînă la sînge. Partea opusă e încununată de vîrfurile unor pari înfipți adînc în pămînt, pe care urcă pînă sus, tîrîndu-se, vrejuri de fasole. Tot acolo poți dibui tulpini de porumb cu știuleții lor cu plete ruginii strîns înfășurați în frunze. Curtea din spate este împrejmuită ca un țarc de o plasă de rabiț, în spatele căreia vezi păsări domestice: găini, bibilici, curcani, gîște. Poarta e încuiată la orice oră din zi cu un zăvor greu – fenomen nemaiauzit prin părțile acestea. Nu numai prin poarta zăvorîtă, ci și prin întreaga ei înfățișare mohorîtă – arhitectura absurdă, curtea pustie încuiată și obloanele bine trase – casa aceasta te face s-o ocolești cu grijă. Vizitatorii sînt rari și cu totul întîmplători.

Cea de-a treia construcție combină calitățile primelor două: e profund respingătoare și deznădăjduit de pustie. Înghesuită în colțul îndepărtat al unei străzi în pantă, ea e ascunsă privirilor iscoditoare în spatele unui gard dens, improvizat din tot felul de materiale. Uneori, obosiți de jocurile lor zgomotoase, copiii alergă aici, cu înclinația lor nestăpînită pentru distrugere, ca să mai rupă cîte un element din gardul acela: o portieră ruginită de la vreo mașină antediluviană, un fund de cazan de aramă spart, lame de lopeți sau bucăți de armătură extrase din gropile de gunoi. Nereușind, ei fug, țipînd cît îi ține gura și fluierînd. Îndată ce tropotul miriapodic se stinge, ușa casei sumbre, cu un singur cat, se întredeschide și pe ea se strecoară un bărbat înalt și slab, cu părul cărunt. Ieșind pe stradă, el bate o vreme cu ciocanul, îndreptînd colțurile strîmbate de copii ale diferitelor componente ale gardului, apoi intră grăbit în casă, ștergîndu-și mîinile transpirate de pantalonii slinoși. Marginea ușor ridicată a perdelei decolorate, nespălate cu anii, din spatele căreia bărbatul a fost urmărit cu grijă în tot acest timp, se lasă cu ușurare. Intrînd în vestibulul întunecos cu pantofii murdari de noroi, bărbatul încuie temeinic ușa după el. Și casa mîncată de molii, semănînd cu un hambar prost construit, se adîncește iar în tăcerea-i obișnuită.

Ani mai tîrziu, rememorîndu-și copilăria, Susanna se convingea tot mai tare că în orice așezare omenească, fie ea un sătuc uitat sau un oraș imens, se va găsi întotdeauna un loc blestemat, un fel de triunghi al Bermudelor, în care nivelul de repulsie, nebunie și mizerie e de multe ori mai mare decît în mod obișnuit. Pe lîngă un astfel de loc îți vine să treci cît mai repede, ținîndu-ți respirația și plecînd ochii. Așa se poartă oamenii cînd dau pe drum peste cadavrul unui animal călcat de mașină. Luptîndu-se cu greața care le urcă în gît și interzicîndu-și să simtă milă, își întorc repede privirea și își ocupă imediat atenția cu orice fleac, ca să-și alunge gustul amar. Din același motiv, complexul instinct de supraviețuire, atît de studiat de savanți, se activa brusc pe acea porțiune din Strada Livezii, care trebuia ocolită prin stînga, dacă stăteai în mijloc, cu spatele la Hali-Kar. Localnicii o ocoleau, iar vizitatorii, simțind atmosfera sinistră care domnea acolo, se străduiau să se îndepărteze cît mai repede.

Prima dintre aceste trei case aparținea unei femei singuratice și fără nume. Avea, firește, un nume, dar toți îi spuneau chiar așa: Nenumita. Cea de-a treia casă aparținea unor repatriați, frate și soră. Iar în casa cu mulțimea de acareturi fără rost locuia familia Susannei: tatăl, mama, fratele mai mic și bunica, cu cele două fiice vîrstnice nemăritate. În popor, această mică ramificație a Străzii Livezii era numită loc blestemat și toți se prefăceau că nici nu există pe harta lumii.

Mai multe