Și restul e Nimic
● Hanif Kureishi, Nimicul, traducere de Cristian Ionescu, Editura Humanitas Fiction, 2019.
Stă în chiar natura satirei să nemulțumească. Asta pentru că evită din capul locului autostrada inimii – iar literatura, de cînd a devenit bun comercial, adică odată cu împămîntenirea romanului ca purtător de sens, suflet și voce, este enervant de „inimoasă“ – și merge pe calea creierului. Nicăieri nu transpare mai limpede justețea afirmației că literatura e „una cosa mentale“ ca într-o satiră reușită. Don Quijote e o asemenea satiră, una care se autodevorează, la polul opus situîndu-se Aventurile lui Gulliver, care e orientată înspre exterior, înspre lume.
Nimicul lui Hanif Kureishi este o satiră impură, un hibrid care se înrudește cu ambele modele de mai sus: e, în primul rînd, un roman autodistructiv, pentru că refuză orice captatio și arde cu nonșalanță punțile către cititorul ahtiat după romance sau durere bine împachetată: pe scurt, viziunea pe care Kureishi o adoptă este cea a unui celebru regizor de film, acum bătrîn și cotropit de maladii care mai de care mai mortale, care trăiește o ultimă și grozavă poveste de gelozie. Zee, soția lui mai tînără, cade în plasa unui seducător fanat, un tip care trăiește exclusiv de pe urma unor femei bogate și dispuse să se îndrăgostească pentru ultima oară.
Ce e mai greu de sesizat e că satira lui Kureishi lovește în chiar sufletul romanului contemporan, care se bazează exclusiv pe identificarea cu un personaj puternic: eroul lui, Waldo, se situează la limita extremă a „necredibilității“. E aproape imobilizat la pat, incontinent, nu aude bine (sunetele ce trădează partidele de sex dintre Zee și mai tînărul amant le aude doar dînd la maximum volumul aparatului auditiv), și mare parte din ceea ce vede și aude trece prin filtrul unui creier îmbibat cu alcool. Nu e posibilă atît de menționata și dorita empatie...
Waldo le-a avut pe toate la vremea lui: filmele pe care le-a făcut au devenit legendare, e prieten cu toate vedetele posibile (Kureishi nu se sfiește să facă name dropping) și încă trăiește, financiar, de pe urma succesului trecut. Mai presus de orice, a posedat în tinerețe și la maturitate ceea ce Kureishi numește „fuckability“: a avut parte de mai mult sex decît și-a dorit chiar, pînă cînd a cunoscut-o pe Zee, în mijlocul unei depresii sinistre (pentru amîndoi) și s-a îndrăgostit, rezumîndu-se apoi la sexul matrimonial. Acum este un „penis în cărucior cu rotile“, iar iubita lui cade în plasa unui vierme vînător de moșteniri, alături de care complotează să-și ucidă soțul.
Lucrurile se complică, însă, pentru că Eddie nu e un personaj negativ tipic: Kureishi investește în el o cantitate ridicolă de clișee care au tendința de a-l caricaturiza, trimițîndu-l adesea înspre polul pozitiv, care stîrnește mila. E un tip educat, critic de film, cu o viață de familie absolut oribilă (înșelătoriile lui au scopul de a procura bani pentru întreținerea medicală a unei fiice depresive) și cu un episod din adolescență care joacă rolul de element „explicativ“.
De altfel, marea miză a romanului este aceea de a păstra incertitudinea în punctul de origine al privirii: nu știi niciodată dacă Waldo e un bătrîn care-și „apără teritoriul“ sau un sadic bătrîn și nebun: instalează camere în toate încăperile casei, își spionează vecinii, pune la cale stratageme atît de complicate încît în cele din urmă îți dai seama că cel/cea care a căzut de fapt în plasă ai fost tu. Este, probabil, cartea cea mai apropiată de genul „noir thriller“ pe care a scris-o Kureishi vreodată. E, în același timp, o satiră socială care ia în derîdere high-life-ul artistic londonez (și nu numai). Dacă ar fi să i caut genul proxim, Teatrul lui -Sabbath al lui Philip Roth ar fi acela, la un capăt, iar la celălalt romanele tîrzii ale lui Kingsley Amis.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.