Sfori la mansardă
● Teodora Coman, Cîrtiţa de mansardă, Casa de Editură Max Blecher, 2012.
● Alice Popescu, Sfoara de întins rufe, Editura Pandora M, 2013.
Am ţinut să recenzez neapărat unul-două dintre multele debuturi în poezie ale fetelor, dar cu cît citeam mai mult – Laura Dan, Începe să doară puţin (Tracus Arte); Silvia T., L’enfant terrible (Tracus Arte); Raluca Şandor Gorcea, Cînd eşti obosit vrei acasă (Herg Benet); Ana Puşcaşu, Te aştept ca pe un glonte (Casa de Pariuri Literare) sau Livia Ştefan, re.volver (Casa de Pariuri Literare) –, cu atît îmi era mai greu să mă decid ce anume mă inspiră mai mult să scriu. Pînă la urmă, un anume efect de ecou accidental mi-a răsunat în urechi citind, întîmplător, unul după altul volumele Teodorei Coman (n. 1976) şi cel al lui Alice Popescu (n. 1970), două cărţi care, aparent, nu au prea multe în comun, dar care pot fi citite împreună, în căutarea unui efect liric stereo pe care fiecare carte în parte nu-l poate scoate. Poate că e o impresie subiectivă, legată de aşteptările mele, dar o frază a Simonei Sora dintr-un text dedicat cărţii lui Alice Popescu – text apărut chiar în Dilema veche acum cîteva săptămîni – m-a lămurit ce anume mi-a atras atenţia. „Sfoara de întins rufe e un volum care expune o rană deschisă, însă nici un corp“ – afirma Simona Sora ceea ce eu gîndisem, în negativ, despre Cîrtiţa de mansardă, o carte care expune un corp vătămat de nişte răni interioare (fobii, obsesii) aproximate, dar neexplorate. Recitind alternativ cele două cărţi cu discursuri sensibil diferite, mi s-a părut că „citesc“ două trupuri orientate unul – înspre trecut (poemele lui Alice Popescu vorbesc, reductiv spus, despre părinţi şi bunici, timp, moarte), celălalt – înspre viitor (Teodora Coman scrie şi despre maternitate sau despre copilul încă nenăscut), dar cu suprafeţele unui prezent – problematic sau ultragiat – uşor suprapuse.
Probabil că, odată formată această imagine, poezia celor două scriitoare mi s-a relevat cu atît mai comunicantă, cert e că numeroase versuri mi s-a părut că-şi „răspund“ într-un mod cît se poate de interesant. Scrie Alice Popescu: „simt rotocoale / de frică împingîndu-mi oasele pînă în gît. mă furişez în / spaţiul rămas / gol / ca să fiu prima care mă va ocupa“; scrie şi Teodora Coman: „...spaţiul începe să dea semne / că tremură de frică / şi se mototoleşte // din somn se străbate drum lung pînă afară / apăsînd pe oase /.../ e bun şi corpul ăsta /.../ bun pentru că / prima îmbrăţişare pe care o înveţi / e cea a genunchilor / în singurătate.“ Scrie Teodora Coman: „să cumpăr doi metri / de panglică roşie / mi-o voi lega / pe cutia toracică / în formă de cruce / să pot sta cadou / cu nodul în gît / şi nodul de fundă / pe pragul uşii / cuiva“; şi scrie şi Alice Popescu: „m-am învîrtit de trei ori / pe banda rulantă a aeroportului, / odată cu ea, / aşteptînd ca cineva să mă recunoască, să mă ia / de toarta pe care scrie alice cu litere mici / şi-adresa mea.“
(Fac aici o paranteză pentru a spune că şi băieţilor li se întîmplă să formuleze relativ asemănător pe marginea aceloraşi motive. Iată trei exemple: „Încă mi se mai întîmplă să cred că în curînd mi se vor trezi superputerile“ – Dan Sociu; „nu sînt nici urît, nici tîmpit. sînt doar permanent obosit. dar voi dormi. şi cînd mă voi trezi. adevăr grăiesc. pe mulţi am să uimesc“ – Sorin Gherguţ şi „Odată cu timpul voi ieşi de după perdea, voi fi ofensiv ca Eric Cantona“ – Alex Văsieş.)
Dincolo de aceste interesante – cel puţin pentru mine – puneri în relaţie, poezia celor două scriitoare merită, fireşte, urmărită şi separat. Teodora Coman scrie despre retragerea fiinţei feminine într-un spaţiu locativ recluziv – mansarda fiind un fel de muşuroi al cîrtiţei sociale, fereastra velux reprezentînd pleoapa unui corp mai mare, fanta însorită – deci ucigaşă – prin care ar putea avea loc evadarea/mîntuirea. Inadaptarea şi distanţa faţă de vitalitatea, gregaritatea şi tehnicitatea lumii, comunicarea defectuoasă şi deficitul de empatie sînt permanent sugerate de imaginile izolării autoimpuse, ale intimităţii cu spaţiul aseptic şi rece, ale introspecţiei propriei corporalităţi, în absenţa gesturilor de solidaritate interioară ale celorlalţi sau, mai dramatic, în proximitatea morţii. Mediul şi corpul, carnea şi sufletul – acestea sînt „marginile“, „graniţele“ de pe care scrie Teodora Coman, deopotrivă sec şi nostalgic, senzorial şi visceral, grav şi autoironic. Sîngele şi saliva, dar şi lipsa laptelui; creierul, inima – mereu cîntărită; oasele şi carnea; cusături, comprese şi vînătăi, toate acestea vorbesc despre o formă de feminitate capricioasă, vulnerabilă, fragilă pînă la maladiv.
Tot un fel de cîrtiţă a vieţii este şi personajul feminin – la fel de vulnerabil – al poeziei lui Alice Popescu: „m-am ascuns / sub pieliţa vieţii, / ca un animal viu, / fără vizuină, fără ochi, făcă culoare, / cu labele întinse pe toată suprafaţa ei... În schimb, Alice Popescu practică un discurs mai metaforic şi mai retoric, predominant nostalgic şi ambiguu, unde dezolările interioare se petrec în absenţa corporalităţii. Nimic visceral aici, doar interiorizare, simţurile nu sînt orientate spre propria corporalitate, ci spre o trecută materialitate, deopotrivă familială şi politică (ciclul median al cărţii se intitulează „Dragă realismule socialist“). De data aceasta, nu mai e vorba de izolare voluntară, ci de o formă de suspendare inevitabilă a sinelui între trup şi suflet, între amintire şi simţire, între timpul trecut şi „singurul“ loc: „nu mai e nici o sfoară de întins rufe / pe care să mă pot întoarce. / dacă am să cad, totul se va petrece în linişte, / ca şi cum n-aş fi fost niciodată aici. / lucrurile se vor lega între ele fără mine, / de la un capăt la celălalt“ – „Sfoara de întins rufe VII“. E o anume deferenţă în expresia lirică a lui Alice Popescu, moartea e nenumită că apare, dar e personificată, pusă în relaţie. Din nou, avem la ambele scriitoare secvenţa aceluiaşi motiv, dar, de data aceasta, diferenţele de discurs sînt evidente: „o să m-apuc iar să te zgîndăresc / să-ţi pun sîngele în mişcare / din cînd în cînd o să ciupesc / venele astea / cam dezacordate...“ (Teodora Coman) – „şi Ea a venit. / oasele mi s-au topit / şi s-au făcut umbră, / o umbră frumoasă, cu vene violet, / pe care nu o mai văzusem niciodată...“ (Alice Popescu)
Discursul poetic al Teodorei Coman, de un vag expresionism minimalist, auster şi neretoric, supralicitînd jocurile de cuvinte („mişcările mele nu dăunează grav sănătăţii“, „sufletul se îngroaşă odată cu gluma“, „azi e ziua porţilor închise“ etc.), se prezintă deseori confuz şi facil, nu doar simplu, dar şi simplist, fiind o replică a discursului poetic feminin visceral douămiist. Scrisă fără o asemenea intenţie, poezia lui Alice Popescu se prezintă însă ca o replică la antipoezia ultimului deceniu, un lirism feminin senzorial, nu visceral, care nu exhibă cît învăluie, dar care riscă să rămînă nu confuz, însă prea vag, nu facil, dar prea comun, în zone ale expresiei deja cartografiate.
Citiţi aici un (fragment de) poem de Teodora Coman şi aici un poem de Alice Popescu.