„Sfîrșitul înseamnă nebunie”

● Daša Drndić, Trieste, traducere de Octavia Nedelcu, Editura ART, 2021.

M-am întrebat pe parcursul lecturii acestui roman, și nu o dată, care a fost intenția inițială a scriitoarei croate Daša Drndić, ce imagine a stat la originea romanului ei și cît de mult s-a alterat ea pe parcurs, cît au contaminat-o „documentele” terorii pe care le reproduce în Trieste. Pentru că e evident că nu avem de-a face nici cu un roman, nici cu un simplu „documentar” despre Holocaust, ci cu o combinație la care se adaugă multe alte impurități de-ale istoriei. Deși romanul se deschide cu imaginea unei bătrîne care-și așteptă (vom afla în final, odată cu împlinirea perfect circulară a cărții) fiul care i-a fost răpit după naștere, ceea ce interesează pe autoare și implicit pe tine, cititorule, în această carte este chiar materia albă care umple acest cerc trasat cu linie punctată. Iar acolo, în cerc, se află tăcerea pe care istoria a numit-o Holocaust și pe care Daša Drndić se încăpățînează s-o răscolească și s-o tulbure, în ciuda unei înțelegeri sans mots că poate ar fi bine să nu mai vorbim despre acele lucruri. Trieste devine astfel mărturie, document „inoportun”, „inadecvat” și un sfredel care vrea să retrezească durerea.

Prima jumătate a romanului reface aventura biografiilor bunicilor și părinților Hayei, născuți cu toții în timpul păcii fragile a Imperiului Austro-Ungar: evrei poligloți, mici negustori sefarzi a căror origine se află undeva, demult și departe, în Spania Inchiziției. Peste Gorizia/Gorica, orășel învecinat cu Trieste, trec încoace și-ncolo armatele Primului Război, iar orașul devine martor al înfruntărilor sîngeroase dintre austrieci și italieni. Introducerea aceasta, biblică sau „de basm”, acumulează însă o tensiune cu reglaj fin, o acumulare premonitivă de trăsături textuale care indică iminența unui Rău mai mare. Cu toate acestea, expunerea simplelor date de către autoare nu face altceva decît să creioneze portretul de grup al unei familii fericite (nașteri, căsătorii, înmormîntări) care își trăiește viața în centrul maelstromului (apariția cămășilor negre, nașterea fascismului, legile rasiale italiene), fără a avea însă prea mult de suferit. Pînă în 1944, cînd tînăra Haya, vînzătoare la o tutungerie, se îndrăgostește de un frumos ofițer nazist, care o lasă însărcinată și apoi o părăsește, nu înainte de a se justifica șoptindu-i la ureche că ar fi pe deplin conștient că numele Tedeschi e nume de evreu. Fiul lor, Antonio, dispare din cărucior și aici începe coșmarul.

Misterul acestei dispariții va fi dezlegat în cele din urmă, dar el nu mai face obiectul romanului, așa cum Haya e nevoită să facă un pas în spate și să lase locul istoriei. Dar nu înainte ca Daša Drndić să facă și ea un pas în lateral, ca gest ce pecetluiește despărțirea de orice sentimentalism, și să-și condamne eroina, laolaltă cu întreaga ei familie: „Familia Tedeschi trăiește în continuare în iluzia ignoranței. Cei care știu ce se întîmplă nu vorbesc despre asta; cei care nu știu nu pun întrebări; cei care întreabă nu primesc răspunsuri. Nici atunci și nici în prezent”. Ce anume știe familia Tedeschi, dar nu vrea să recunoască? Sau ce anume nu știe familia Tedeschi? Ei bine, ce nu știa familia Tedeschi era că în jurul lor erau exterminați fără prea mare discreție circa 9.000 de evrei (ale căror nume se găsesc listate în romanul Trieste între paginile 193-255), că la periferia orașului care-i găzduise pe James Joyce și Italo Svevo funcționa o mică fabrică de exterminare, că noaptea zgomotul motoarelor ascundea țipetele evreilor torturați, că prin Trieste treceau trenurile groazei, care alimentau camerele de gazare din cele mai notorii lagăre de concentrare. 

De altfel, dacă în Trieste se găsește vreo izbucnire care să străpungă aparent impenetrabila armură obiectivă a Dašei Drndić, atunci ea este îndreptată împotriva așa-numiților bystanders, a privitorilor neimplicați, sau a celor care, deși nu au făcut parte din mașinăria nazistă de ucis, au acceptat compromisul cu ea (aici apare pasager și numele lui Herbert von Karajan). De la lagărul de concentrare și exterminare de la San Sabba, privirea autoarei pare a se îndepărta pentru a cuprinde cît mai mult, în căutarea unui pattern, trecînd în revistă biografiile unora dintre cei mai importanți călăi naziști din lagăre, majoritatea dintre ei nepedepsiți. Iar de aici pare să transpară dorința de a găsi planul Răului, deși e evident că așa ceva nu există, ci e un produs aleatoriu, o descătușare de energie inexplicabilă. Legătura dintre local (San Sabba) și general (Treblinka) o face figura frumosului ofițer Kurt Franz, figură din păcate reală. Daša Drndić utilizează tot felul de materiale în încercarea ei de a recrea oroarea: transcrieri din procese, decupaje din interviurile lui Lanzmann, declarațiile martorilor supraviețuitori, fotografii, schițe biografice. Încet-încet, monstruozitatea pare a crește odată cu fiecare victimă înghițită de cuptor, cu fiecare descriere a gropilor comune care musteau de carne putrefactă și din care ieșeau viermii precum firele de iarbă, cu fiecare copil al cărui craniu e zdrobit de cizma unui ofițer cuprins de frenezie.

La toată această grozăvie acumulată există un singur contrapunct: literatura. Dacă oroarea e destrămată de ceva, acel ceva este The Wasteland, poemul ale cărui versuri traversează ținutul fertil al putrefacției. Pe lîngă poemul lui Eliot, Daša Drndić folosește, pentru a îmblînzi grozăvia, citate din Borges, Bernhard, Umberto Saba (al cărui vers dă și titlul acestei cronici), Montale sau Pound.

Am lăsat în suspensie o întrebare cu care deschideam această cronică: ce a vrut oare Daša Drndić (de la a cărei moarte se împlinesc din păcate trei ani), ce a urmărit ea prin Trieste? De ce această acumulare nemiloasă de orori? Iar cheia cred că se găsește în acest pasaj poate ușor de trecut cu vederea, de la pagina 114: „Deși numele lor au fost șterse de pe lista victimelor de război și de pe monumentele funerare, o dată pe an, vizitatori necunoscuți depun flori pe mormintele lor marcate numeric (mormîntul lui Wirth are numărul 716) și execută salutul nazist. Pînă în zilele noastre”. E foarte multă uitare și e la fel de multă fascinație în fața Răului, iar cele două stau împreună ca două boabe-ntr-o păstaie. (Excelentă traducerea Octaviei Nedelcu.)

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.