SF vs comunism

● Marian Truţă, A doua venire, Editura Nemira, 2012.

Din zona SF-ul românesc, cel puţin din cît am reuşit să acopăr eu, Marian Truţă este scriitorul care-mi place cel mai mult. A debutat în almanajul Anticipaţia 1986, a continuat şi după ’90 să publice prin reviste de gen şi volume colective – volumul de debut, Vremea renunţării, apărînd abia în 2008 –, a primit mai multe distincţii de gen şi în prezent este redactorul-şef al revistei Nautilus. Marian Truţă scrie însă puţin sau, probabil, este foarte pretenţios cu ce publică (lucru destul de rar printre scriitorii SF – să mi se scuze generalizarea!), dat fiind că nu prea este prezent în antologiile de gen, destul de multe, care se publică pe la noi, iar acest volum de povestiri, A doua venire, este abia a doua sa carte. Poate că acest lucru face şi diferenţa. Căci Marian Truţă nu este genul de scriitor punk sau cyber (din ce-am citit, nu cred că am întîlnit vreun calculator) a cărui literatură se afundă în universuri virtuale rupte complet de istorie şi realitate; e cumva mai old school, scriind, în general, ficţiuni speculative, ucronii şi istorii alternative, deseori inspirate sau avînd pe fundal comunismul românesc. De altfel, într-un articol foarte bun, publicat recent în Observator cultural, Cătălin Badea-Gheracostea trece în revistă puţinele scrieri SF româneşti care, după 1989, au folosit experienţa ultimului deceniu de comunism românesc, ajungînd la concluzia că SF-ul românesc, de pînă la acest al doilea volum al lui Marian Truţă, „nu a exorcizat de-adevăratelea comunismul de tip ceauşist decît în texte disparate, de mai mică întindere.“ Sigur, tema este importantă şi ea face savoarea cărţii, dar ce apreciez eu la Marian Truţă este stilistica foarte bună şi arta compoziţiei ce denotă o bună cunoaştere a literaturii. Şi nu cred că exagerez dacă spun că scriitorii din SF-ul românesc care ştiu cu adevărat şi cum să scrie pot fi număraţi pe degetele unei singure mîini. De aceea, nefiind neapărat un fan al SF-ului, pe Marian Truţă îl citesc ca pe un bun povestitor şi atît.

Povestirea care deschide volumul, „Ubik, mon amour“ este o parabolă despre iluzia progresului, despre Adevărul cu majusculă îngropat în profunzimile mîloase ale realităţii. Un tînăr aspirant la postul de şef al Catedrei de Chimie la Universitate este ales, asemeni lui Neo în Matrix, să i se dezvăluie adevărata realitate printr-un fel de drog care-i înfăţişează, dintr-odată, în faţa ochilor „lumea aşa cum este“, adică primitivă şi violentă. Acesta este cel mai redus şi, în acelaşi timp, şi cel mai modest text din carte; din fericire, povestirile care urmează au teme şi structuri mai complexe, au mize mari şi spaţiu pe care să se desfăşoare. Povestirea omonimă, spre exemplu, un fel de ficţiune speculativă fusion, expune o Românie alternativă, deopotrivă medievală şi capitalistă, aflată în pragul unui conflict alchimisto-economic, cînd neutra Elveţie pregăteşte pe ascuns un experiment ştiinţific, iar Vaticanul cere ajutor autorităţii religioase de la Bucureşti. Creştinismul şi alte religii sincretice, Solomonăria de Stat (un fel de Minister al Finanţelor), ingineria, toate au importanţă într-un scenariu de tip spy-SF în care jocurile politice dintr-o Europă ajunsă în culmea progresului ştiinţific (pe cînd NASA încă n-a ajuns pe Lună) folosesc ca valoare universală de schimb aurul alchimic. Acceleratorul elveţian de atomi şi de particule elementare numit Maşina lui Dumnezeu, ţinut sub observaţie de comunitatea internaţională, va fi însă folosit în secret nu ca armă, ci pentru a recrea condiţiile originare ale unui gol negru cosmic, considerat a fi fost condiţia primordială a venirii lui Mesia. Altfel spus, nu identificarea Particulei lui Dumnezeu era scopul acceleratorului, ci chemarea Fiului Acestuia.

„Cumania 2010“ este cea mai politică ficţiune a cărţii, imaginînd o societate românească în care Ceauşescu a rămas la putere după ’89. Avem aici un fel de meta-povestire în care personajul principal, Aleodor, pasionat de literatura SF (Marian Truţă ne oferă aici un preţios inside-view al lumii SF-iste comuniste), este atras, de către o vecină, în capcana a ceea ce la început pare un joc erotic, dar care se dovedeşte a fi o perversă acţiune de demascare a tînărului autor al unei însemnări secrete considerate „gînduri duşmănoase împotriva orînduirii“. Admiţînd convenţia scenariului alternativ care îl plasează pe Ceauşescu dincolo de dispariţia lui istorică, povestirea este perfect realistă dpdv epic şi psihologic. De altfel, nici nu era nevoie ca Marian Truţă să plaseze ceauşismul securist mai tîrziu, dincolo de adevărul istoric, căci această povestire vorbeşte, în fond, despre libertatea şi forţa subversivă a imaginaţiei. Confruntat de către agenţii Securităţii cu scrierile sale ucronice (în care recunoaştem îndrăzneaţa teorie cumanică a lui Neagu Djuvara), Aleodor este un caz clasic de scriitor considerat periculos de orice regim totalitar: „«Anticipaţie înseamnă să descrii un posibil viitor, corect?», «Oarecum corect», admise Aleodor. «Dar înseamnă mult mai mult. De pildă, să vorbeşti despre lumi posibile, nu neapărat despre viitorul posibil al nostru. Lumi posibile sau lumi care ar fi putut exista. Sau care vor exista.» Avu sentimentul că păşeşte pe o gheaţă subţire...“ Şi „Aevum Aeternum“ este tot o minunată ficţiune speculativă românească despre ceauşism, în care protagonistul, Ilarion, un radioamator şi electronist pasionat, are şi el probleme cu Securitatea din cauza inventivităţii sale (voia să construiască un dispozitiv cu care „să dea un bip pe Lună“), ajungînd un adevărat outlaw care trăieşte din construcţia şi vînzarea de amplificatoare pentru televizoarele celor care voiau să vadă şi alte posturi decît TVR-ul Epocii de aur. Ideea unui amplificator care să prindă televiziunile greacă şi turcă începe să-l obsedeze, şi tot ce urmează, senzaţia că este supravegheat de Securitate, precum şi apariţiile în carne şi oase ale unor agenţi de intimidare sau mesajele pe care le primeşte prin intermediul tubului catodic, toate astea nu ştim sigur dacă chiar se întîmplă sau dacă nu cumva sînt delirurile paranoice ale fricii şi minţii lui supralicitate. Faptul că Marian Truţă n-a sacrificat nebunia genialului Ilarion pe altarul scenariului SF şi a lăsat ca totul să se întîmple doar în mintea lui este marea reuşită a acestei povestiri care şi ea are un mesaj simbolic dpdv politic, prin faptul că cele două forţe obscure ce-i concurează paranoia lui Ilarion sînt trecutul probabil şi viitorul posibil.

„Cu Gagarin pe Calea Victoriei“ este povestirea pe care am mai remarcat-o o dată, în antologia Steampunk. A doua revoluţie (2011), doar că atunci purta titlul – mult mai bun, căci nu atît de străveziu – „Lungul drum din cer acasă“. Mi se pare, în continuare, foarte bună, poate cea mai bună din carte, întrucît, ca şi „Cumania 2010“ sau „Aevum Aeternum“, este un tur de forţă deopotrivă narativ şi stilistic, accentul necăzînd pe scenariul alternativ, ci pe drama şi confruntarea psihologică a personajelor. De data aceasta, e vorba de cosmonautul Iuri Gagarin care aterizează cu capsula sa spaţială peste pătulul ţăranului Ieronim din comuna Ciulniţa (un fel de Moromete care ştie ceva rusă din război), doar că nu eroarea de calcul geografic asigură drama şi comicul situaţiei, ci hazardul temporal: Gagarin aterizează pe vremea unui oarecare Bălcescu şi va rămîne, astfel, captiv în mijlocul unei lumi străine care nu-i poate înţelege povestea lipsită pentru totdeauna de gloria meritată. Scrisă impecabil, povestirea mi-a plăcut la fel de mult şi la relectură şi cred că aici – în atmosferă, în dialoguri şi în monolog, în desfăşurarea epicului – se vede cel mai bine talentul narativ al lui Marian Truţă, un scriitor pe care-l recomand oricui, mai ales celor care au reţineri şi prejudecăţi legate de genul SF.