Şerban Foarţă par lui-même

● Iolanda Malamen & Şerban Foarţă, Cozerii în lila, Editura EIS ART, Iaşi, 2008.

Îmi amintesc adesea convorbirile cu scriitori ale Iolandei Malamen din Ziua literară. Abrupte sau învăluitoare, "în trepte" sau directe, întrebările poetei ţinteau întotdeauna lucruri esenţiale, de obicei greu de spus în simple interviuri, iar provocarea aducea mereu un răspuns pe măsură. Interogaţiile Iolandei Malamen erau (şi sînt) o garanţie a autenticităţii, iar atunci cînd "răspunzătorul" e un poet al formelor şi artificiilor superioare - cum e Şerban Foarţă - rezultatul nu poate fi decît extrem de palpitant. Cozerii în lila este, astfel, o convorbire borgesiană despre scris (în primul rînd), dar nu mai puţin despre biografia celui care scrie, despre istorie (mică şi mare), despre pasiuni şi idiosincrazii, despre oraşe şi coclauri, despre iubiri şi obiecte... luminoase, despre curtoazie şi onirocritică, despre limbaj şi bunătate. O lungă causerie livrescă ce preferă adesea - în răspunsuri - poezia şi o anumită cromatică bacovian-dimoviană, dar nu evită, cînd vine vorba, nici "stilistica iubirii", "erosul papirologic" sau umorul şi (auto)ironia ca eschivă. Începută - cum altfel? - cu "meseria de cititor" şi cu partea (borgesiană) a umbrei, "cozeria" cu Iolanda Malamen reconstituie un Şerban Foarţă par lui-même ce se încheie - neaşteptat pentru cei ce nu cunosc transpunerea foarţiană în versuri a Psalmilor - cu un comentariu al Psalmului 101 şi cu o diatribă (estetică) adresată ateismului ca prost-gust. La întrebările - dinăuntru şi "pe dedesubt" - ale Iolandei Malamen, Şerban Foarţă răspunde aşa-zicînd "total", cu el însuşi din prezentul convorbirii, dar şi cu un soi-même din poeme sau texte mai vechi. Rememorarea cosmopolitului - cîndva - Turnu-Severin şi a străzii natale Decebal este prilejul unei "proze călinesciene" (cum o numeşte interlocutoarea sa) melancolic-exactă, dar şi ocazia de a evoca un spaţiu vital strict delimitat, un lagăr bornat de frontiera lichidă a Dunării: "Panglica aceasta argintie (iar nu albastră, ca în valsul fals!), ce, într-un fel, fusese porte-bonheur-ul, timp de un veac, al urbei noastre, devenise, între timp, piaza ei rea. O piază şi o pază rea! De la intrarea Dunării în ţara ce se numea, de-o vreme, R.P.R., aceasta, Dunărea, era gardată strict, de-a lungul întregii graniţe lichide cu Iugoslavia titoistă, de un gard de lemn, o cvasi-palisadă, de vreo 2 m înălţime, impregnată, contra putrezirii, cu negru şi vîscos catran; urma, în stînga, o fîşie de pămînt arat frecvent, pe care urmele de paşi ar fi fost vizibile oricînd; o, în sfîrşit, împletitură susţinută de stîlpi în forma unui Y, din sîrmă, evident ghimpată, - ca orice lagăr, inclusiv al păcii!"... Mixtura de Levant şi Occident din biografia lui Şerban Foarţă - atît de proprie poemelor sale formal-carnale - este rememorată cu exactitatea cunoscută de ton şi culoare într-o poveste ce evită şi patetismul, şi idealizarea. Din copilăria aceasta fabuloasă - alături de o mamă bună povestitoare şi "admirabilă soprană dramatică", cu rădăcini renano-alsaciene, dar şi greceşti, şi de un tată medic inovator, cunoscător de poezie latină şi extraordinar diagnostician - datează, se pare, acel soi de curtoazie, vag retro şi plină de farmec, parte a unei istorii mai bune, cînd relaţiile sociale aveau stilistica lor. Politeţea inculcată în prima copilărie (în timpurile acelei biografii, încheiate în 1948, la 6 ani - cum îi spunea, cu o doză de cabotinism asumat, Şerban Foarţă prietenului său, Livius Ciocârlie) este unul dintre ingredientele formatoare ale marelui iubitor de "forme" care este Şerban Foarţă: "Politeţea faţă de femeie e una strict obligatorie nu pentru că ea e sexul "slab" (căci numai slabă nu e o fiinţă care înfruntă greurile toate, în frunte cu graviditatea), dar ca omagiu pentru tot ceea ce face de dragul (sau de răul!) nostru, de cînd ne naşte pînă in hora mortis. Amen!".

Un bun exemplu de reconstituire de sine în trepte/vîrste/ etape este cozeria, mai specială, despre exigenţele onirocriticii - a criticii viselor. Oniroid, critic (s)criptic al viselor de altădată, Ş.F. mărturiseşte scandalul de a nu mai putea visa. Ca în excursul borgesian (de partea umbrei) de la începutul convorbirii, poetul face apel la un eu mai vechi şi mai visător pe care-l lasă să transcrie - într-o memorabil-dramatică palinodie - imperativele visurilor livrate altora: "E fastidios, ba chiar impudic, să-ţi publici visele visate (mai expunîndu-te, într-astfel, şi bravilor oniromanţi); dar cînd o faci, ai, baremi, grijă să le transcrii nemăsluite, indiferent de scriitură (care e proza, dar şi versul): să nu urzeşti de dragul artei, unde aceste, zice Freud, "străji ale somnului" sau, eu zic, "şeherezade" ale lui, o fac de răul unei bruşte, al unei silnice treziri. Iar dacă, însuşindu-ţi (bine) propriul lor stil, le fabrici treaz, nu-ţi da pastişele drept vise: gest ab initio compromis, - cît timp există, nu puţine, criterii de invalidare a visului contrafăcut. Onirocritica este mai strictă decît aceea literară. Somn uşor!".

Şi totuşi, pentru foarţofili, surprizele acestor causeries melancolice nu vin din zona aşa-zicînd literară - artele poetice, mixajele levantino-franţuzeşti, admiraţiile şi prieteniile literare -, ci din rara devoalare a unui poet care preferă, cel puţin în scris, carapacea. Întrebat ce i-a purtat noroc în viaţă, Şerban Foarţă răspunde: "Bănui că o anumită bunătate... fie şi numai una relativă... Bunătatea, reversibilă şi ea, ţi se întoarce, cînd nici nu te-aştepţi, ca un inexplicabil puseu de bucurie - cu condiţia, totuşi, să n-o practici, să nu faci binele-n vederea unei asemenea întoarceri". Chestionat - şi cine răspunde la asemenea întrebări? - despre înşelatul în iubire, Şerban Foarţă spune: "A înşela" însemnă doar atît: a-ţi păgubi, vai, partenera/partenerul de timpul ce li se cuvine, pe care ai făgăduit a-l împărţi, mereu, cu ei, - "pînă ce moartea vă va despărţi". Pe mine, unul, moartea m-a despărţit de fiinţa ce mă iubise cu o dăruire de care, pe cît cred, n-am fost prea vrednic, - pentru că, din egoism sau inconştienţă, am frustrat-o, uneori, de timpul nostru, muşcînd, din vreme-n vreme, din fructele oprite...". Iar întrebat, în final, despre relaţia sa cu Dumnezeu, Şerban Foarţă răspunde în largi volute bio-bibliografice, denunţînd, cu inegalabilă graţie, prostul-gust al ateismului.

Cozeriile în lila trebuie citite ca o coda sau ca o introducere la opera unuia dintre cei mai rari poeţi pe care-i are, azi, literatura română, dar şi ca unul dintre puţinele volume în care biografia devine cu adevărat literatură.