Scrisorile de la Kremlin
● David Reynolds, Vladimir Pechatnov, The Kremlin Letters. Stalin’s Wartime Correspondence with Churchill and Roosevelt, Yale University Press, 2018, 680 de pagini (ediția cartonată).
Pe Goodreads a început votul pentru cea mai bună carte a anului. La categoria „Istorie și memorii“, am ales fără ezitare volumul adnotat și comentat al corespondenței de război dintre Cei Trei Mari, Roosevelt, Stalin și Churchill. Este o lucrare realizată în urma colaborării dintre un istoric american, David Reynolds, și unul rus, Vladimir Pehatnov, și reprezintă, cred, cea mai recentă ilustrare a abordării moderne – adică nuanțate, alerte și echilibrate – a alianței de nevoie dintre Occident și Uniunea Sovietică, alianță care a eșuat apoi, repede și ireversibil, în durabila ruptură a Războiului Rece.
Povestea publicării corespondenței de război dintre liderii american, sovietic și britanic nu începe cu această carte. De fapt, primii care au desecretizat-o au fost rușii, încă din deceniul șase al secolului trecut. Mai precis, după ce Churchill și-a publicat Memoriile de război, Stalin a fost deranjat de anumite pasaje și selecții de documente făcute de fostul (și viitorul premier) și a decis prezentarea ca atare a telegramelor, în rusă și în engleză. Proiectul a fost abandonat însă brusc în 1951, fiind finalizat abia în 1957, după moartea lui Stalin, în timpul lui Hrușciov. A fost o lovitură de imagine a URSS-ului la acea vreme. „Publicarea cu atîta acuratețe a scrisorilor nu cadra cu stereotipiile vestice privind stilul secretos și manipulativ al sovieticilor“, au comentat Reynolds și Pehatnov.
Însă „ediția sovietică“ avea o mare hibă, care poate fi recognoscibilă într-un stil comunist al „expunerii“ adevărului: nu prezenta contextul. Degeaba citeau oamenii mesajele dintre Cei Trei Mari, dacă nu înțelegeau la ce se referă ele. Între timp, în Occident s-au făcut încercări de remediere a situației în această privință, dar nu la scara și finețea celei întreprinse recent de cei doi autori contemporani. În lucrarea de față, fiecare mesaj e încadrat și explicat. Sînt cercetate și menționate procesele de elaborare a telegramelor, opiniile secundanților, curentele și negocierile. Sînt prezentate chiar și variantele de lucru, cu corecturile făcute de expeditori. Nu degeaba un autor recunoscut în materie precum Gabriel Gorodetsky a scris că avem în această ediție „un festin de cercetare scrupuloasă“, care „rescrie istoria de pînă acum“ a celui de-al Doilea Război Mondial.
Tehnic vorbind, au rezultat aproape 700 de pagini, în format mare, 24x17. Din cele 682 de mesaje pe care Stalin le-a schimbat cu Roosevelt și Churchill între 22 iunie 1941, cînd Germania și aliații săi au atacat URSS, și 12 aprilie 1945, cînd Roosevelt a încetat din viață, aici sînt prezentate, în limba engleză, aproximativ trei sferturi, reprezentînd cele mai importante telegrame. Textele sînt rezultatul comparării versiunilor existente în arhivele americane, rusești și britanice. Poate de aceea, pentru o astfel de operă, a fost nevoie de cooperarea a doi specialiști, unul din Occident, celălalt din Rusia.
Ce reiese la capătul lecturii unui astfel de maraton arhivistic, dincolo de pitorescul adresărilor, de testele de încredere, chiar de geloziile care apar între ei – pentru că trei e impar, și temele apărute în acest timp i-au dispus uneori în formatul 2 + 1 –, este marea divergență a agendelor, fapt care de altfel explică foarte bine Războiul Rece succedent. Una urmărea Roosevelt, alta voia Stalin și cu totul altceva viza Churchill. Roosevelt dorea un fel de domesticire a Uniunii Sovietice, proces început încă de cînd a luat inițiativa recunoașterii noului stat bolșevic, în 1933, iar pe frontul intern evitarea unui nou izolaționism american. Voia să facă din SUA și URSS polii stabilității postbelice – ceea ce, de altfel, a și rezultat, chiar dacă în variantă negativă. În acest scenariu nu mai e mult loc pentru Marea Britanie, un stat scăpătat comparativ cu glorioasa lui epocă victoriană. Ceea ce însă nu îi convenea lui Churchill, care a spus explicit că nu intenționa să rămînă în istorie drept premierul care a scris epitaful Imperiului Majestății Sale. Iar în privința ambițiilor coloniale, Churchill s-a întîlnit cu Stalin, căruia, în buna tradiție țaristă, i se redeșteptase gustul pentru colonialismul de tip buffer zone, de această dată în variantă bolșevică, plasat în zona estică a Europei, înspre Germania. Din această perspectivă, este foarte interesant de urmărit consecința divergențelor de agendă asupra României și de constatat că, de fapt, ea n-a avut aproape nici o șansă de a se feri din calea sovietizării. Pur și simplu, Bucureștiul a fost o simplă haltă în prima jumătate a secolului trecut, în care trenul salvator nu a avut programată de la început nici o oprire.
Și o mențiune de final. Am citit într-o recenzie că, din cartea lui Reynolds și Pehatnov, imaginea lui Stalin ar ieși edulcorată. Că dictatorul sovietic nu ar mai fi prezentat în toată cruzimea lui, ci doar ca partener egal, eventual la fel de respectabil, al celorlalți doi oameni politici. Aș comenta însă că volumul de față nu e despre Gulag, epurări, procese înscenate sau purificări etnice, în care Stalin a fost inițiatorul sau instigatorul principal. În această privință, alte lucrări își fac treaba, mai mult sau mai puțin bine. Aici e vorba de o perioadă aparte din cariera politică a lui Stalin, de o situație care l-a propulsat la masa mare a deciziilor globale. Într-un fel, corespondența tripartită din această lucrare lasă să se întrevadă stilul fiecăruia, dincolo de background-ul și trecutul lui. Ceea ce e poate neobișnuit, chiar prea abstract, dar cert interesant ca perspectivă complementară asupra acestei epoci frămîntate a secolului 20.