Scriitorul și orașul lui (fragment)
Orașul nu e niciodată același pentru cei care îi parcurg străzile, îi vizitează clădirile, configurîndu-și deseori o hartă a mișcărilor zilnice direct dependentă de propria percepție asupra locului în care trăiesc – e una dintre concluziile la care au ajuns cei care practică tipul de analiză propus de disciplina geocriticii. Cu alte cuvinte, locuitorul își creează propriul oraș, care nu seamănă cu al celuilalt, iar rezultatul e de fapt echivalentul percepției sale asupra lumii. Cu un termen foarte sugestiv, filozoful J.J. Wunenburger vorbea despre atlasul interior al geografului, care proiectează asupra spațiului exterior o imagine mentală, preexistentă, și sublinia relevanța elementului subiectiv chiar și în redarea științifică a unor date ale realității. Cu atît mai mult, atunci cînd vorbim despre literatură și percepția scriitorului asupra orașului în care trăiește, sau a orașului natal, cum va fi cazul în volumul de față, imaginea acestuia va purta semnele particularizatoare ale unei anumite concepții a spațiului. Cum se articulează de fapt discursul orașului? Cum s-a raportat fiecare dintre cei 16 autori care au contribuit la volumul de față la tema propusă? Și cum arată orașele literare rezultate din textele lor? Sînt cîteva întrebări la care sper că cititorul va avea curiozitatea să-și răspundă, la rîndul lui.
O privire nostalgică, o percepție plurisenzorială, o cheie ironică, o imersiune în trecutul istoric al unui oraș – toate au constituit opțiuni de raportare la tema propusă în acest volum. Dacă în unele texte atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întîmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente, în altele acesta susține imperceptibil psihologia personajelor, justificîndu-le gesturile și acțiunile. În cea de-a treia categorie, cum vom vedea, peisajul urban e în prim-plan, iar acțiunea se desfășoară în strînsă legătură cu spațiul, fiind uneori chiar înlocuită de descriere sau descriere narativizată.
De fapt, arată Marc Brosseau, în cartea sa Des romans-géographes, descrierea locurilor prin care trece un personaj deconspiră gradul lui de atenție față de peisajul urban din jur, dar și gradele de intensitate ale lecturii unui text. Astfel, peisajul se organizează în funcție de ritmul interior al personajului care-l străbate și e în concordanță cu stările lui sufletești, iar reciproca este și ea valabilă: lumea din jur influențează dispoziția personajului, devenind uneori materializarea angoaselor sau nevoilor acestuia. Mai multe dintre textele din volumul de față ilustrează acest lucru, în diferite grade și folosind tehnici narative diverse.
În proza Marianei Codruț, o întîlnire de dragoste se consumă în peisajul semirural de la marginea Iașiului, unde toate elementele cadrului punctează o zonă intermediară, de destrămare a țesutului urban, un fel de paradis improvizat, în concordanță cu nevoia de evaziune și libertate a cuplului protagonist: mahalalele, calea ferată din apropiere, podul de fier de peste Bahlui și pădurea sînt decorul în care se petrec întîmplările, unde „zgomotele oraşului abia se mai distingeau – un vuiet difuz, o pastă indistinctă“. În proza cu atmosferă eliadescă a lui Augustin Cupșa, relația cu spațiul e abia sugerată, iar cititorul e avertizat de la bun început că percepția personajului feminin asupra lumii poate fi înșelătoare: după un control oftalmologic, aceasta vede realitatea din jur deformată de efectul atropinei, o urmărim în cele din urmă „pe lîngă gardul de oțel și ciment al Liceului de Artă, apoi pe la Cercul Militar, și dincolo, după fîntînile arteziene, prin spatele Facultății de Medicină, către străduțele cu piatră cubică, înghesuite în josul pantelor care ajungeau pînă în Siloz și Valea Roșie“. Recuperarea treptată a vederii echivalează cu o reluare în posesie a spațiului, dar, cumva, dezorientarea spațială inițială se va prelungi în episodul central al poveștii, în neverosimila întîlnire cu o copilă-vrăjitoare care o supune unui ritual bizar de ghicire a viitorului. Ambele texte sînt relevante și pentru ceea ce numim geografie senzorială, pentru că propun o raportare la spațiu prin intermediul diferitelor simțuri: lectura spațiului nu presupune în exclusivitate apanajul văzului, ci presupune o anumită polisenzorialitate, implicînd toate celelalte simțuri.
În textul lui Iulian Popa întîmplările se fixează într-un decor care anticipă, chiar de la începutul poveștii, evenimentul tragic care urmează să se întîmple: proza debutează cu informații despre temperatura scăzută din adîncurile Dunării, despre deversările și inundațiile care i-au afectat în trecut pe locuitorii orașului Brăila. Foarte bine gradată, acțiunea trece prin locurile predilecte de întîlnire ale unui grup de adolescenți, îndreptîndu-se spre punctul central al geografiei întîmplărilor: malul Dunării și gîrla, unde urmează să se petreacă tragedia.
Demersul geocritic, așa cum îl teoretizează Bertrand Westphal, presupune însă și o viziune stratigrafică asupra orașului (adică una pe verticală, a unor straturi temporale). Geocritica are o vocație arheologică, spune el, pentru că spațiul se verticalizează în timp, devenind suma legăturilor între „măsurile spațiului și întîmplările trecutului”, cu o sintagmă a lui Italo Calvino care definește de fapt conceptul de spațiu-timp. Un material foarte potrivit pentru o analiză de acest tip oferă textul lui A.G. Romila, o reușită proză de atmosferă care coboară în trecutul mahalalei Precista, din marginea orașului Piatra Neamț, dar și povestirea Adelei Greceanu, care cuprinde o veritabilă hartă a Sibiului vechi.
Andreea Răsuceanu este critic literar, prozatoare și editoare a Cărții orașelor, antologie în curs de apariție la Editura Humanitas.