Scriitorii faţă cu rock-ul

● Revista Steaua nr. 2 / 2016, www.revistasteaua.ro.

Mi-am făcut un obicei din a scrie despre anchetele revistei Steaua care, alături de cele apărute în Orizont, au rămas cam singurele din peisajul prăfuit al publicisticii literare de la noi care mai merită citite. Nu aş fi ratat această anchetă, cu atît mai mult cu cît subiectul („Preferințele muzicale ale scriitorilor și artiștilor din România comunistă“) m-a preocupat tangenţial şi pe mine în două rînduri cînd am realizat dosarele Dilemei vechi „ROCKîntarea României“ şi „Muzica electronică în comunism“ dedicate culturii muzicale din perioada respectivă. Cum am spus-o şi în alte rînduri, stăm dezastruos la capitolul eseurilor despre cultura pop în comunism, cărţile care se ocupă cît de cît de fenomenul muzical şi de aspectele sale cultural-social-politice fiind majoritatea de memorialistică şi, oricum, putînd fi numărate pe degetele celor două mîini: Phoenix, însă eu de Nicu Covaci, De la Waters la Similea (coord. Radu Paraschivescu), dar, mai ales, cărţile lui Doru Ionescu: Timpul chitarelor electrice, Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale, Poveşti cu cîntec din diaspora şi interviul acordat lui un cristian Jurnal de rocker (Casa de pariuri literare, 2015; apărută în tandem cu FSU, dialog cu Florin-Silviu Ursulescu), Doru Ionescu fiind, de altfel, singurul jurnalist de la noi dedicat, în postura de căutător prin arhivele televiziunii, memoriei pop-rock-jazz-ului românesc din comunism.

Ancheta din Steaua, realizată de Doru Pop, a pornit dintr-o cercetare științifică ce îşi propunea „să identifice mecanismele prin care sistemul politic și aparatul ideologic al regimurilor comuniste au fost transformate de atracția generată de culturile muzicale ale trupelor rock-pop anglo-americane“. Spune Doru Pop în argumentul anchetei: „Întrebarea centrală este aceea dacă, așa cum susțin unii autori occidentali, ceea ce numim generic pop-rock a transformat comunismul, devenind un instrument de rezistență socială, de disidență culturală și de subversiune politică împotriva regimurilor din Est (inclusiv România). Răspunsurile pe care le-am primit de la acest grup demografic relevant (compus din poeți, prozatori și artiști plastici) a nuanțat prejudecățile despre impactul muzicii pop-rock în România ceaușistă. În primul rînd, am aflat că influența nu s-a produs direct și nici nu a avut reverberații ideologice explicite. Nu a fost vorba de un mecanism «subliminal», iar cei mai mulți dintre noi nu am fost «consumatori» de muzică «din Vest» pentru că aveam o conștiință politică, ci mai ales pentru că această muzică și în special trupele și muzicienii de atunci ne ofereau soluții umane, personale și artistic-estetice. Regimurile comuniste nu s-au prăbușit, după cum spun unii, pe ritm de muzică rock.“ Şi are dreptate Doru Pop.

Cei nu mai puţin de 14 scriitori şi artişti (Liviu Antonesei, Florin Bican, Mircea Cărtărescu, Ruxandra Cesereanu, Andrei Codrescu, Dan Coman, Ovidiu Pecican, Răzvan Petrescu, Simona Sora ş.a.) care răspund anchetei pe mai bine de douăzeci de pagini (o treime din totalul revistei) au pornit de la o serie, destul de consistentă, de întrebări legate de genurile muzicale şi artiştii ascultaţi în anii ‘60-‘80, deopotrivă români şi străini, locurile şi atmosfera, contextele, modurile de ascultare şi procurare a discurilor, influenţele muzicienilor occidentali asupra viziunii despre lume, societate, politică, influența muzicii asupra scrisului/artei etc.

Tot în argumentul anchetei, Doru Pop mai trage o concluzie, de data aceasta hazardată, spunînd că „reiese și din interviuri că tînăra generație din România comunistă era total conectată la evoluția muzicii rock în Occident. Aceasta a fost integrată în subculturile muzicale, culturale și artistice românești din acea vreme“. Lucrurile sînt ceva mai complexe, oricum discutabile în măsura în care, spre exemplu, deşi imaginea de ansamblu a rock-ului, aşa cum reiese din acest puzzle memorialistic, arată aparent satisfăcător, este departe de a cartografia toate teritoriile genului şi de a‑i sonda toate profunzimile. Se vede măcar din faptul că cei care răspund anchetei ascultau cam aceleaşi douăzeci de trupe rock (din cîteva sute), adică cele importante, doar britanice şi americane (nici un singur nume de trupă progresivă italiană, spre exemplu, deşi fenomenul rock-ului italian şaizecist este cel mai important de pe continent), şi oricum nu în totalitatea discografiei (se vorbeşte mai mult de piese, şi-alea hit-uri, nu de albume şi curente). Altfel spus, cunoaşterea rock-ului se făcea mai degrabă prin vîrfuri, accidental şi incomplet, şi nici un se putea altfel, dat fiind că accesul la muzică şi la discuri era mijlocit de posturi de radio pirat sau interzise (Radio Luxembourg, Novi Sad, Monte Carlo şi Europa Liberă) şi de contrabanda cu benzi şi viniluri. Era greu să fii bine informat şi să poţi urmări fenomenul muzical occidental în complexitatea, varietatea şi amploarea lui (foarte puţini repondenţi, oricum foarte tîrziu, spun că au văzut concertele trupelor rock clasice, spre exemplu) cînd ai la dispoziţie mijloace atît de precare. Aşadar, imaginea era mai degrabă parţială şi blurată. Afirmaţia că „tînăra generație din România comunistă era total conectată la evoluţia muzicii rock în Occident“ nu se susţine, e doar o iluzie post-festum. Cît despre „subculturile muzicale, culturale și artistice românești din acea vreme“, aceasta e de-a dreptul falsă. Ce subculturi? N-au existat şi n‑ar fi putut exista fără cluburi, trupe şi concerte underground, fără publicaţii samizdat, versuri şi manifeste politice, antisistem, fără droguri. Actele artistice care ar putea fi invocate aici (şi ele există) sînt doar excepţii izolate. Ne place sau nu, dar singurul fenomen contracultural – în mod paradoxal supravegheat de partid – era Cenaclul „Flacăra“, pe care majoritatea repondenţilor îl resping, şi pe bună dreptate.

Un amănunt esenţial: nici unul dintre respondenţi nu vorbeşte de muzica punk – aceasta fiind, în opinia mea, şi explicaţia pentru care muzica occidentală n-a avut reverberații ideologice explicite asupra tineretului de la noi (părul lung şi blugii evazaţi erau o modă şi, cel mult, o frondă, nu însemnele unei ideologii asumate sau ale apartenenţei la o subcultură, cu instrumentarul artistic aferent). Nu cu Beatles, Led Zep, Deep Purple, The Doors, Hendrix, Pink Floyd ş.cl. amintiţi in corpore de toţi repondenţii se crea conştiinţă politică şi atitudine antisistem (toate aceste trupe erau propriu-zis apolitice, cel mult subversive prin cîte un vers ici-colo, dar nicidecum militant-declarative), ci cu trupele fenomenului punk (Misfits, The Damned, Sex Pistols, Ramones, The Clash, Black Flag, Dead Kennedys, The Cramps, The Stooges etc.), neascultate în România acelor ani. Nu blues/hard-rock-ul progresiv venea să schimbe mentalităţi (era prea ancorat în tradiţie şi în dimensiunea sa estetică, s-a canonizat repede), ci punk-ul, esenţial anti-establishment, revoltat, născut tocmai ca reacţie la lipsa de atitudine critică şi de conştiinţă politică a rock-ului. Aşadar, nu flower-power-ul spiritual, pacifist, estetic, care cînta şi căuta salvarea şi evadarea din această lume/realitate, ci punk-ul nonconformist, mizerabilist, militant-anarhic, care propovăduia (auto)distrugerea ordinii acestei lumi eşuate. Dar punk-ul n-a ajuns niciodată pe plaiurile mioritice în care se cînta despre vasilisci, calandrinoni, zalmocşi şi unicorni. Nimic despre new-wave (ca şi cum după Beatles s‑a întins neantul, n-ar fi apărut The Smiths), dar nici folk-ul cu versurile lui obscur-politice n-a fost cine ştie ce prizat – şi asta se vede din această anchetă foarte interesantă şi utilă mai ales prin imaginea relativ haotică a felului în care muzica occidentală şi-a trimis ecoul dincolo de Cortina de Fier, unde existau plete fără tatuaje, rock psihedelic fără droguri (tămîia nu e haşiş), folk cu cenzură, concerte cu permisiunea partidului, play­list-uri de radio cu aprobare etc.

Nu vreau să minimalizez meritele, alt­fel excepţionale, ale unor muzicieni precum Mircea Florian (mă bucur să-l văd evocat de mai toată lumea), Dan Andrei Aldea sau Dorin Liviu Zaharia, dar meritele lor au fost mai mult artistice decît politice. Ca şi în cazul literaturii esopice, a fost prea puţin. Răspunsul lui Mircea Cărtărescu este cel mai aproape de realitate: „Muzica nu mi-a schimbat aproape deloc ideile politice. Pentru mine muzica rock a anilor ’60, ’70 și ’80 erau pură plăcere artistică. Nu mă interesa să devin un «working class hero»“. La fel şi cel al Ruxandrei Cesereanu: „În România comunistă, muzica rock și psihedelică erau percepute ca antisistem, prin urmare ca anticomuniste, deși într-un sens lejer (nu în unul tare). Lucrul acesta a fost vizibil, de pildă, concret, la festivalul de rock de la Costinești, în 1981, unde Miliția încerca să îi hărțuiască pe hippioții care veniseră la festival și care, destui dintre ei, arătau ca niște hippioți-stas: cu bărbi și păr lung, cu blugi. Am găzduit atunci, într-o noapte, cîțiva tineri hippioți bucureșteni (fete și băieți) care nu aveau unde să doarmă și care erau vînați de Miliție, fiind considerați paria, antisociali, outsider-i. Știam că muzica aceasta era altceva decît România comunistă, dar nu i-am acordat neapărat un sens ideologic ori politic altfel decît de revoltă antisistem, în general.“

Ancheta lui Doru Pop merită citită şi, mai ales, continuată, extinsă, pentru că acesta ar fi începutul ideal pentru o foarte necesară discuţie despre cultura pop în comunismul românesc.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.