Scheletele din dulap
Sofi Oksanen este, să recunoaştem, o apariţie. Din 2008 încoace însă, după publicarea celui de-al treilea roman al său, Purificare, tînăra scriitoare finlandeză nu mai e doar o apariţie exotică, pe care unii o asemănau cu personajul lui Stieg Larsson, Lisbeth Salander. Jurnaliştii – uneori şi criticii – vorbesc mai puţin despre look-ul ei gothic, meşele de păr multicolore, ochii ultramarini şi enormul lipici la public, toate reale, şi mai mult despre această carte („romanizată“ după piesa de teatru cu acelaşi titlu, ce a avut un succes nebun) îndelung pregătită, gîndită altfel, apoi rescrisă în variate formule, o carte care unora li s-a părut simplă, dar care e doar limpede şi luminată continuu de o gîndire prozastică sofisticată.
După ce păruse ani la rînd – nu doar prin cele două romane ale sale anterioare, Vacile lui Stalin (2003) şi Baby Jane (2005), dar şi prin articolele social-politice din presa finlandeză – o scriitoare „cu agendă“, chiar dacă una intens şi personal asumată, Sofi Oksanen şi-a deconcertat din nou publicul printr-un roman polifonic, matur, subtil psihologic şi, în mai multe feluri, expiator. De obicei nu se întîmplă aşa, dar nenumăratele premii pe care acest roman le-a primit şi neobişnuitul interes pe care l-a stîrnit, în toate cele 40 de ţări în care a fost tradus, au ţinut, în mod evident, şi de faptul că scriitoarea finlandeză a atins în el un punct nevralgic. „Centrul secret“ al romanului său (spre care trimitea şi Vacile lui Stalin) este acel conglomerat nelimpezit încă de vină-ruşine-ură atît de prezent în istoria europeană a ultimului secol în Est, ca şi în Vest.
Aşa încît povestea estoniană (mama scriitoarei e o estoniană măritată în 1974 cu un finlandez) a întîlnirii între două femei – una prea tînără ca să înţeleagă ceva din trecut, alta prea bătrînă ca să înţeleagă prezentul – legate între ele prin zeci de fire de vinovăţie, ruşine şi ură este mai mult decît o poveste de purificare prin curaj, chiar crimă, în fine, prin luarea în posesie a propriului corp dispreţuit, traficat, folosit de alţii ca un obiect. Este, mai degrabă, o poveste despre fatalitate: fatalitatea răului din noi, fatalitatea urii şi a invidiei care leagă oamenii mai mult ca orice alt „sentiment“, fatalitatea ororii periodice a istoriei. Nu există scăpare în lumea scriitoarei finlandeze şi nu există nici o speranţă în acest Dogville estonian cu ramificaţii finlandeze şi berlineze. Poate doar iluzii. Fie că ne aflăm în plin stalinism, în anii relaxării hruşcioviste sau în postcomunismul (şi el original) estonian – vina, ruşinea şi ura fac ravagii. Nemărturisite vreodată, ascunse sub voaluri de complezenţă şi noi interese, ele s-au transmis din generaţie în generaţie, malformînd conştiinţe, perpetuînd violenţa, anesteziind memoria colectivă.
În Purificare, Sofi Oksanen face un soi de experiment de rupere a lanţului de orori nedistilate. A scoate însă, deodată, toate scheletele din dulap (şi nu e personaj să nu aibă unul), a le etala laolaltă cu vieţile lor deturnate şi, mai ales, cu toate iţele – de rudenie, complicitate, ignoranţă – care le leagă de prezent, poate fi realmente copleşitor. Mai ales atunci cînd cele două perspective (interioare) din care ni se spune povestea sînt una a victimei şi cealaltă a torţionarei, iar ele se suprapun uneori indistinct şi îngrijorător. Căci lucrurile par la început simple: două surori dintr-un sat estonian, Aliide şi Ingel, iubesc acelaşi bărbat. După ce Ingel îl cucereşte, Aliide se mărită cu un activist comunist (şi el cu scheletul lui în dulap) şi face astfel încît sora ei, cu copil cu tot, să fie deportaţi în Siberia. După 1989, cînd istoria începe să se repete, copilul, o fetiţă, se întoarce în Estonia fugind de noii torţionari – kaghebişti transformaţi în traficanţi de carne vie. Şi povestea pare să reînceapă, căci Zara, copilul crescut în Rusia îndepărtată, e şi ea, ca bunica ei, mai degrabă din specia lui Abel decît din cea a lui Cain.
Spirala repetiţiei suferă însă o bruscă modificare, deşi cele două femei sînt, într-un fel, amîndouă victime ale complexului vină-ruşine-ură, iar Zara, în „inocenţa ei cu miros de avort“, are şansa să înceapă o nouă viaţă. Doar ea, singura care a reuşit să fugă şi mai ales să rămînă în viaţă în plină oroare, ar putea ieşi din trista poveste a „prinţesei moarte din Koluvere“, o istorie-parabolă a femeilor prizoniere pe care bunica, victima propriei surori, i-o povestea în exilul siberian. Doar Zara, cu poezia ei năucă pe care Sofi Oksanen o schiţează cu imensă duioşie (închipuiţi-vă efectul acestei duioşii în plină oroare seacă, aproape gospodărească!), are şansa să iasă la liman, să fenteze repetiţia la care tăcerea condamnă întotdeauna.
Dincolo de povestea apocaliptică din Purificare, pentru un cititor din Est, revizitarea ororii ţine – mai mult poate decît pentru alţi cititori – şi de precizia chirurgicală a detaliilor de viaţă (căci Sofi Oksanen povesteşte fără distanţă şi fără nici o plasă de siguranţă), a obiectelor încă familiare: blugii frecaţi cu cărămida, radioul VEF, săpunul „Macul roşu“. Pe fondul muzical al prozei cu inflexiuni din Marguerite Duras, genul acesta de segmentare la firul ierbii îţi mai dă încă, după 20 de ani, frisonul deja-trăitului privit, poate purificator, în faţă.