Scene de viaţă basarabeană
● Anatol Moraru, Punct de vedere, Editura Junimea, 2017.
Anatol Moraru se află la al patrulea volum de povestiri şi, cum am scris de fiecare dată despre prozele sale scurte, cineva ar putea crede că, dintre basarabeni, este scriitorul meu favorit. Probabil nu s ar înşela. De altfel, nu sînt singurul care-l apreciază, de vreme ce toate cărţile sale de povestiri au primit Premiul Salonului Internaţional de Carte din Chişinău pentru proza scurtă – un premiu dedicat genului scurt cum noi nu avem şi care, măcar din acest punct de vedere, arată că sîntem încă provinciali în multe aspecte literare.
De la debutul său din 2002 cu Nou tratat de igienă nu s-au schimbat prea multe în scrisul lui Anatol Moraru, care revine cu acest nou volum de povestiri (al doilea publicat la o editură din România, după Confesiunea unui loser, apărut la Casa de pariuri literare în 2013), construit după acelaşi calapod, cu relativ aceleaşi teme şi personaje, poate cu mai puţin umor, dat fiind dramatismul unor texte. Cum am spus şi altă dată, Anatol Moraru practică un fel de minimalism comic în care viaţa măruntă a micilor intelectuali dintr-un oraş nenumit (probabil Bălţi, căci prozatorul nostru este titularul Catedrei de literatură română şi universală a Universităţii de Stat „Alecu Russo“ de acolo) este surprinsă în diverse scene de viaţă domestică. Ca şi precedentele sale texte, cele douăsprezece povestiri din această carte decupează scene aparent banale, se dezvoltă în jurul unor situaţii simple, multe avînd aerul unor anecdote personale narative, Anatol Moraru fiind un bun povestitor, încă şi mai savuros pentru cititorii români datorită limbajului său în care se regăsesc multe cuvinte de origine rusă.
E mult umor de situaţie în aceste proze, dar şi de tip livresc, aspect care m-a făcut la un moment dat să-l apropii de prozatorii tîrgovişteni; doar că de data aceasta, cum spuneam, cartea are un ton ceva mai puţin comic, moartea fiind subiectul cîtorva dintre povestirile sale, poate chiar cele mai bune din carte. În „A murit Vitalie, ca prostu’“, proza care deschide volumul, un fost fochist la o bază navală secretă de submarine nucleare a flotei sovietice, devenit alcoolic, moare accidental într-o altercaţie de cîrciumă. În „Lety“, un bărbat aflat singur în preajma unei operaţii de cancer primeşte un mesaj de la o femeie pentru care în trecut făcuse o pasiune, iar perspectiva reîntîlnirii îl umple de speranţă pe bărbatul al cărui viitor rămîne incert. În povestirea „O întîmplare nocturnă“, protagonistul se întoarce pe jos de la ţară şi este luat cu maşina pînă în oraş de un şofer milostiv care, înţelegem pe parcurs, avea nevoie de cineva în faţa căruia să-şi descarce sufletul. În „Exod latin“, fiul este chemat de urgenţă acasă din străinătate pentru a fi alături de tatăl bolnav. În cele din urmă, bătrînul tată moare în atmosfera inumană, absurdă şi lipsită de respect a spitalului, spre indignarea fiului care are deja reperele civilizaţiei occidentale, dar care, aflat într-un moment dificil din viaţa lui, nu deţine şi banii necesari pentru a-şi îngropa tatăl. Umilit de atitudinea dispreţuitoare a rudelor îndepărtate faţă de sărăcia lui, fiul primeşte deopotrivă consolare şi ajutor tocmai de la verişor al cărui tată se aflase în conflict cu decedatul: în faţa morţii, fiii îngroapă securea războiului taţilor. Această povestire, cea mai tragică din carte şi cumva cehoviană, pare reversul dramatic al unei proze comice din volumul anterior, în care un unchi, despre care se crede că a făcut o avere în Germania, se întoarce după mulţi ani în Moldova să-şi viziteze rudele, însă comportamentul lui (se împrumută de bani în timp ce promite tuturor că-i va ajuta cu una şi cu alta) ridică suspiciuni cu privire la bunăstarea vieţii sale din Occident.
Restul povestirilor, mai toate cu subiect literar-academic, sînt umoristice. În „Eu şi Edy“, doi colegi de catedră, unul dintre ei avînd nişte probleme personale, ies după ore la o pizzerie de lîngă Universitate sub privirile curioase şi amuzate ale studenţilor clienţi care, fiind taman de Valentine’s Day, îi bănuiesc a forma în secret un cuplu gay. În „O scrisoare supărată“, un scriitor care-şi oferă cartea, într-un act de seducţie, unei femei frumoase, primeşte de la aceasta o scrisoare indignată de natura imorală a povestirilor sale. În „Discurs de adio“, un profesor universitar se vede nevoit să ţină cuvîntarea de adio la moartea celui mai mare duşman al său de catedră şi, cu mult talent literar, dar cu şi mai multă ipocrizie, o face strălucit. „O poveste germană“ este relatarea plină de umor „a unui schimb între studenţii din lagărul socialist“: pentru o lună de zile un grup de studenţi basarabeni vizitează Germania Democrată în ceea ce se dovedeşte a fi excursia vieţii lor.
Una dintre povestirile cele mai bune din carte se cheamă „Sufletul rus“ şi surprinde cam toate trăsăturile tematice şi stilistice ale prozei lui Anatol Moraru: o lume a bărbaţilor, unii mici intelectuali, care intră în tot felul de încurcături cu femei, alcool şi uneori bătăi, păstrînd însă întotdeauna un caracter be-nign şi, mai ales, ilustrînd latura comică a existenţei.
****
Anatol MORARU
Punct de vedere
Vinul era pentru ezdovoi: tare şi amărui, de parcă adăugaseră frunze de tutun şi galoşi expiraţi. Un flăcăuan s-a propiat de Igor şi i-a spus ceva la ureche. Acesta s-a încruntat şi a ieşit din cort. De cealaltă parte a mesei, şedea o domnişoară cu sîni mari şi ochi albaştri. Mi-a zîmbit galeş. Am preferat să-mi pun în farfurie o coadă de mintai. S-a întors Igor. „Te vor bate”, mi-a zis necăjit. „Aşa e obiceiul la noi, dacă vine un flăcău străin, îl bat numaidecît. N-am ştiu că s-a întors Ghilan. Era plecat la Arhanghelsk, la tăiat pădure pentru colhoz. E scăpat de armată şi-i cît un buhai. Cînd lipseşte din sat, cei din banda lui sînt mai blînzi.” Cred că mă făcusem o mică banchiză. Nu-i mai auzeam nici pe Igor, nici pe muzicanţi. Igor a tras pe nerăsuflate un pahar de coctail Molotov, s-a şters la gură cu mîneca scurtei şi mi-a zis să nu mă mişc nicăieri, că acuşi vine.
În jurul meu, norodul se veselea din răsputeri. Ţîţoasa de vizavi nu-şi lua ochii de la mine. Cred că semănam cu un înger prins de o ploaie ciobănească pe cîmp. Igor a apărut peste un sfert de oră aburit. S-a aşezat greoi alături, a umplut ochi paharul meu şi al lui. „Să bem”, a zis. „Nu-mi prea ticneşte, zău”, i-am spus. „Bucură-te, am rezolvat problema. Uite cum stau lucrurile: jumătate din şipotineni lucrează la Chişinău, dimineaţa pleacă, seara se întorc. Le-am spus că tu eşti avtoritet la Botanica şi că porecla ta este Kotovski. Aşa i-am zis şi lui Ghilan: treaba voastră, n-aveţi decît să-l bateţi, dar să ştiţi că veţi avea probleme, cînd sînteţi în Chişinău. Aşa că te vor lăsa în pace.”
Am dat paharul peste cap şi am înfulecat o bucată de hec. Un băieţandu pirpiriu s-a apropiat şi mi-a spus că Ghilan mă aşteaptă în hudiţă. În spatele cortului, fumau şase flăcăi scăpaţi de armată. Deşi boaşele mi se făcuseră cît două boabe de năut, i-am salutat cu demnitate.
„Caroce, uite cum e treaba”, a zis un haidamac de vreun metru şi nouăzeci, proprietar a doi pumni cît două sfecle de zahăr în ajunul recoltării, „n-am ştiut că eşti avtoritet la Botanica. Eu respect paţanii, aşa că veseleşte-te în polnîi hod. Poneatno?” „Conecino”, am zis, „cînd sînteţi în Chişinău şi aveţi vreo problemă, mă găsiţi.” „Încă ceva”, a zis el, „Valea este a ta în seara asta, o să-ţi deie.”
Întors în cort pe picioare încă nesigure, i-am spus lui Igor că totul e în ordine. De bucurie am mai ras cîte un pahar. Valea s-a încolăcit de mine ca iedera de stejar. Am început să gust din petrecere. N-o mai lăsam pe domnişoară din braţe, iar muzicanţii mi-au cîntat din oficiu „Milion alîh roz” şi „Sinii, sinii inii”. Cum însă scenariile Domnului sînt secretizate, cînd am ieşit iarăşi cu Valea pe mine în mijlocul dansatorilor, s-a apropiat un omulean beat şi m-a întrebat dacă-l ştiu pe Vasea Hoholu de la Botanica...
(fragment din povestirea „Vin tare”)