Şantaj pentru o cronică literară

De 14 ani, de cînd fac critică de întîmpinare, am avut parte de toată gama de reacţii posibile din partea scriitorilor ale căror cărţi le-am recenzat, inclusiv de ameninţări cu bătaia, dar, mai nou, şi de o tentativă de şantaj. Dar pînă a ajunge la faptul uluitor care mi s-a întîmplat săptămîna trecută, simt nevoia unui preambul.

Orice şi oricum ar scrie, un cronicar literar nu poate mulţumi pe toată lumea; iar acesta este un motiv suficient pentru a atrage destule acuze şi numeroase antipatii. Din proprie experienţă, pot confirma că unui cronicar literar i se aduce, în timp, toată gama de reproşuri: că a lăudat excesiv, că nu a lăudat ce trebuia, că nu a lăudat deloc, că a fost prea dur, prea subiectiv, că a scris pe un ton nepotrivit, că metoda lui e impresionistă, că este prea estetic ori prea etic, că scrie academic ori publicistic, că nu se pricepe, că e rău intenţionat, bătrînicios, iconoclast, teribilist, corupt ş.a.m.d. Cronicarului literar i se fac procese de intenţie, este bănuit de parti pris-uri amicale, generaţioniste, ideologice sau instituţionale, este suspectat că face PR pentru un autor, o editură, o generaţie. Cronicarul literar nemulţumeşte aproape întotdeauna (nu puţini sînt scriitorii care, în urma cronicii, cer... drept la replică), credibilitatea lui profesională este fluctuantă, i se plătesc poliţe fie în presă, fie pe net (un mediu în care oricine poate spune orice despre oricine), iar pentru scriitori, el reprezintă o sursă inepuizabilă de frustrări, dar şi un convenabil argument (pro sau contra) cînd e vorba de valoarea celorlalţi scriitori. 

Anul acesta chiar am ţinut o rubrică pe www.bookaholic.ro, în care am povestit şi am transcris tot felul de scrisori şi mesaje primite de la scriitori odată cu cărţile lor, aşadar înainte, dar şi după ce le-am recenzat scrierile. În urma unor cronici negative, am primit inclusiv ameninţări cu bătaia şi transcriu aici, în cele ce urmează, un pasaj dintr-un articol şi un e-mail; două texte amuzante în felul lor – unul public, celălalt privat –, în care doi scriitori deloc veleitari sau obscuri, doi prozatori şi jurnalişti profesionişti, premiaţi pentru operele lor, m-au ameninţat cu bătaia după ce, la un moment dat, i-am recenzat negativ.

Mai întîi, iată pasajul din articolul publicat, acum mai mulţi ani, în revista ieşeană Timpul: „…Un dobitoc de la Dilema veche m-a acuzat că vreau să epatez prin cultură. Ce să-i spui dobitocului despre cultura şi plăcerile tale? Aveam de gînd să-l pocnesc golăneşte, cu prima ocazie, ca să vadă cum e cu cultura de cartier. Dar gestul lui Traian Băsescu m-a făcut să renunţ. Asta e, uneori, mai şi renunţăm la anumite plăceri.“

Şi iată şi mesajul privat: „Stimate domnule Marius Chivu, după cronica răuvoitoare şi tendenţioasă pe care aţi publicat-o despre romanul meu încă mai îmi vine să vă trag două palme! (…) Oricine poate spune despre mine, văzînd acest schimb de replici cu dvs., că sînt un autor frustrat şi că văd peste tot conspiraţii. Nu-i deloc aşa! Ştiu ce-am scris, ştiu care e locul meu. Dar nu pot să tolerez aberaţiile fără argumente scrise sau spuse pe seama textului meu. Repet, fără argumente! (Nu-mi ţineţi mie teorii despre relaţia autor – critic, păstraţi-le pentru eseurile dvs.!) Aşa că vă propun o discuţie pe texte. Să vă arăt aiurelile pe textul dvs. Apoi, vă invit să-mi arătaţi ce defecte are povestea mea, cît de palide sînt personajele, totul pe textul meu. Vă invit la această discuţie, nu înainte de a vă aplica trei palme peste ochi (nu două!). Prostănacule impertinent! Într-adevăr, abia aici sînt mitocan! Ţine-te departe de mine şi de scrisul meu! E un sfat.“

Cronicile de întîmpinare nu pot fi rescrise, iar opiniile critice exprimate rămîn ca o dovadă perpetuă a unei lecturi critice dintr-un moment anume. Opinia critică se poate întoarce oricînd împotriva criticului şi recenzia poate fi oricînd folosită împotriva lui. (Măcar datorită acestui coeficient de risc, şi critica de întîmpinare, ar trebui ceva mai mult preţuită!) De aceea, acum mai mulţi ani, în revista Dilemateca, am imaginat o anchetă ca un joc de-a autocritica, dar şi ca un exerciţiu de sinceritate, în care cronicarii literari au fost provocaţi / li s-a dat şansa unei posibile mea culpa. Eu însumi am recunoscut că, în anumite cazuri, fără să fiu rău intenţionat, ci doar limitat, lecturile mele critice e posibil să fi dezavantajat unele dintre cărţile pe care le-am recenzat de-a lungul acestor ani de critică de întîmpinare exersată săptămînal. Din fericire, în jocul criticii nu eşti niciodată singur şi valoarea unei cărţi reiese din suma tuturor recenziilor şi opiniilor critice exprimate: nici un critic nu resimte presiunea de a fi el singurul care judecă valoarea unei cărţi şi care îi decide destinul; pe umerii nici unui critic, oricît de bun şi de vanitos ar fi el, nu apasă o asemenea responsabilitate. Critica literară e, în fond, o muncă individuală de echipă.

G. Călinescu spunea undeva: „Scriitorul care trimite criticului o carte poştală insultătoare, fiindcă nu-i mulţumit de judecata pe care acesta a dat-o în privinţa sa, calcă regulile culturii înalte.“ Cu toate acestea, orice reacţie de frustrare produsă de o cronică negativă, fără a fi neapărat şi îndreptăţită sau măcar exprimată într-un limbaj decent, este de înţeles la un anumit nivel. Ce depăşeşte însă orice regulă de bun-simţ şi orice limită a înţelegerii este ameninţarea. Cum am arătat mai sus, am avut parte de ameninţări cu bătaia după ce am scris cronici negative, însă articolul pe care îl scriu acum este provocat de o premieră: un scriitor tocmai ce m-a ameninţat înainte de a mă exprima despre cartea lui. După cum veţi citi în cele ce urmează, suita de mesaje private pe care acest individ mi le-a trimis pe Facebook sînt ceea ce se cheamă o tentativă de şantaj, care, deşi rămîne totuşi gravă, ar fi şi foarte tristă, dacă n-ar fi, de fapt, extrem de comică. (Notă: textul, trimis pe bucăţi şi în decursul mai multor zile, nu poate fi, totuşi, reprodus integral; diacriticile îmi aparţin.)

„Hipstere, (…) aş avea nişte chestii de zis şi nişte dedesubturi de povestit. dar sînt un tip răbdător şi încerc să fiu bun cu oamenii. Am aşteptat (…) să debutez, aşa că pot să aştept mai întîi cronica ta la cartea mea. Atît te rog: să nu mă visezi la noapte! Şi, pentru că nu vreau să fii dezavantajat, recunosc: ştiu şi despre concursul de la Humanitas, Şi despre Teodorovici de la Polirom, şi despre bursele tale de la ICR, şi despre ce bani iei tu de la Cărtureşti, şi despre serile tale halucinogene cu (…) de la (…), şi despre discuţiile tale cu (…). Chiar şi despre faptul că i-ai zis unui tip să nu publice în acelaşi timp cu tine, că-ţi strică lansarea. Şi te aştept, coaie, ah, de cînd te aştept! (…)“

Partea cu adevărat comică vine din faptul că acest individ, care este o persoană publică, chiar foarte cunoscută în domeniul în care activează, crede că mă poate şantaja cu lucruri neşantajabile: „concursul de la Humanitas“ nu poate fi decît Concursul de debut literar sponsorizat de UniCredit Ţiriac Bank, cu sprijinul Editurii Humanitas, şi din al cărui juriu, vreme de patru ediţii, în perioada 2010-2013, am făcut parte, respingînd foarte multe manuscrise nepublicabile (probabil şi pe al acestui individ); Lucian Dan Teodorovici este cunoscutul prozator căruia, în calitatea sa de editor la Polirom, i-am trimis manuscrisul volumului meu de povestiri Sfîrşit de sezon, recent publicat în Colecţia „Fiction Ltd.“ (şi despre care individul e de părere că e foarte prost scris - sic! -, dar că, la o adică, m-ar putea ajuta să-l promovez); n-am beneficiat nici măcar de o singură bursă de la ICR, din simplul motiv că ICR nu acordă burse scriitorilor sau cronicarilor literari români, ci doar traducătorilor străini; la fel ca mulţi alţii, scriu recenzii muzicale şi literare pe blogul Librăriei Cărtureşti, texte pentru care sînt plătit la bucată, în baza unui contract de colaborare; „serile halucinogene“ – admit că mi-aş fi dorit o astfel de experienţă, din păcate relaţia mea cu „drogurile“ se reduce la fumatul haşişului, despre care am scris pe larg în cartea mea Trei săptămîni în Himalaya, reeditată recent de Humanitas; cît despre faptul că nu ştiu ce i-aş fi zis eu nu ştiu cui, astfel de lucruri nici nu merită băgate în seamă.

Îmi vine să spun chiar că mă simt ofensat de nivelul ridicol la care acest individ a încercat să mă intimideze, mă simt jenat de modul amatoristic, de grădiniţă, al acestei tentative de şantaj. Cred, totuşi, că meritam nişte eforturi ceva mai mari; nu pentru că aş fi şantajabil cu ceva, dar măcar din respect pentru meseria asta pe care o fac, la modul cel mai onest, din anul 2000.

În sfîrşit, ca urmare a faptului că i-am blocat accesul la contul de Facebook, individul a continuat să-mi trimită ameninţările prin SMS: „Bă, ai 36 de ani. Crezi că poţi scăpa din viaţă cu un Block. Eşti un proiect secundar pentru mine, dar te pot face unul principal, iar Poliromul nu o să te ajute prea mult la chestia asta. Aştept Unblock şi o cronică la cartea mea. Dă ce ai tu mai bun.“ Acum i-am blocat şi numărul de mobil, aşa că, din punctul meu de vedere, acest articol este ultimul meu cuvînt în ceea ce-l priveşte pe acest "scriitor" pe care, apropo, nu-mi amintesc să-l fi cunoscut personal şi pe care mi-e greu să cred că voi mai avea vreodată curiozitatea să-l citesc. Cititul presupune (şi) respect. Iar dacă are ceva, orice, de spus despre mine, nu are decît s-o facă în mod public, eventual pe pagina lui de Facebook cu mii de prieteni şi followerşi.

UPDATE! Individul m-a sunat intens zilele (şi nopţile) astea de pe un alt telefon, apoi de pe un telefon cu număr ascuns, după care mi-a scris de pe un alt cont de Facebook: "[...] E un sfîrşit bun. Ne vom mai întîlni în viaţa asta. Aşa ca, n-are sens dacă mă citeşti sau nu. [...] Atîta vreme cît nu te exprimi public, esti un laş..." Tocmai am exprimat în mod public ce cred eu despre el şi tentativa lui de a obţine atenţie critică.

Foto Ioana Bîrdu