Salvați-vă de Roșia Montană!
● Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană, Editura Cartier, 2010.
Cu Pizdeţ (2002), Alexandru Vakulovski are meritul de a fi inaugurat la noi romanul cu droguri în care personajul principal este dependent, trăieşte în irealitatea chimică imediată şi scrie despre asta la persoana întîi. Tot în această direcţie, dar cu mize şi dezvoltări narative diferite, au mai scris, de fapt, doar Dragoş Bucurenci (RealK, 2004) şi Vera Ion (Weekend cu mama. ControlAltDelete, 2009); alte două romane – unul mai vechi al lui Radu Paraschivescu (Balul fantomelor, 2000) şi unul recent, al lui Andrei Ruse (Dilăr pentru o zi, 2011) – au acţiunea plasată în mediile consumatorilor de droguri, protagonişti fiind însă poliţiştii care anchetează astfel de cazuri.
Revenind la Alexandru Vakulovski, Pizdeţ făcea chiar mai mult. Era primul roman alternativ adevărat de la noi (următorul a fost pe bune/pe invers de Adrian Schiop, apărut doi ani mai tîrziu), adică: atitudine anti-establishment, cultură underground (gangsta rap mixat cu trip-hop şi grunge), medii studenţeşti interlope şi amestecate etnic (mafia basarabeană a rakeţilor), limbaj obscen dus la extrem, argou & slang – teme, motive, referinţe şi limbaj inedite la noi şi pentru care atunci am folosit sintagma „existenţialism narcotic“. A urmat sequel-ul Letopizdeţ. Cactuşi albi pentru iubita mea (2004), plasat în acelaşi mediu studenţesc dominat de tentaţia evadării şi, implicit, a autodistrugerii prin băutură şi narcotice („aceste vize gratis la cer“), romanul construindu-se în jurul poveştii de dragoste a aceluiaşi narator Yo. Din păcate, ambele romane erau primitive şi schematice: femeile sînt curve, şcoala induce conformismul social, societatea manipulează, legile sînt nedrepte, statul e criminal, capitalismul e o hoţie, americanii – imperialişti ş.a.m.d., astfel că literatura lui Alexandru Vakulovski începea deja să semene cu o haiducie narcotică proliferatoare de clişee macho-stîngiste în slang basa cu un filon de lirism chimic. Al treilea roman, Bong (2007), era asemănător şi abia acest 157 de trepte spre iad aduce ceva nou. Dar nu şi bun.
Protagonista romanului, scris tot la persoana întîi, este o bastardă fără nume care creşte în mijlocul unei familii violente din Roşia Montană, sat decăzut, părăsit de Dumnezeu, asupra căruia apasă greu blestemul aurului. Roşienii care au plecat şi-au vîndut sufletul Corporaţiei Gold, care le-a cumpărat casele, pămînturile şi chiar morţii din cimitir, iar cei care au rămas şi-au pierdut minţile şi credinţa: „În Roşia Montană, Dumnezeu e doar o măsură preventivă“, „Roşia Montană s-a prostituat“, „Moartea e la ea acasă în Roşia Montană“ ş.a. Roşia Montană este iadul din titlu, dacă nu v-aţi prins. Aici bărbaţii sînt avizi, violenţi şi alcoolici, iar femeile – curve (e cumva îngrijorătoare obsesia asta – literară – a lui Alexandru Vakulovski), iar ce nu e bătaie şi viol e incest sau act sado-maso. În acest mediu viciat şi vicios unde totul este abuz şi blasfemie, protagonista (nenumită pentru că este personificarea spiritului pur al Roşiei Montane) simte fascinaţia minelor, astfel că se retrage din comunitate şi din familie plimbîndu-se prin galeriile părăsite. Întunericul o protejează („În mine era ca în mine“), ascultă vocile indistincte ale morţilor şi poartă discuţii cu personaje imaginare. Mai mult decît atît, în întunericul minelor morţii, bastarda Roşiei Montane se simte în comuniune cu Natura, precum un alt Vineri tournierian: „Îmi imaginam că mina e un vagin imens al pămîntului şi eu fut galeriile; prin prezenţa mea îi provoc minei plăcere, din cauza asta mă cheamă şi mă apără“.
Întoarsă din galeriile minei în lumea rea(lă) a comunităţii, fata are premoniţii ale dezastrelor şi catastrofelor de pe Pămînt. Izolarea, chinurile suferite şi puritatea fac din ea o lunatică, un medium al morţii („Eu simţeam vocile întunericului din noi, cu tot ce au adunat ele în viaţă şi după“) care percepe şi prevede răul din lume: „În curînd se va întîmpla ceva foarte rău. Da, de la un moment dat simt asta tot timpul. Şi nu e ceva ce ţine doar de viitor, e un prezent continuu insuportabil. Mă face să transpir, să tremur, să mor de frică şi să mă ascund în ungherele camerelor întunecate. Simt asta foarte clar, fizic. Şi trebuie să găsesc ceva care să amortizeze durerea catastrofei. Alcool, droguri, sex... Aş vrea să fie posibil să mor odată cu totul. Dar nici pumnii de pastile, nici rănile cu lama sau cu cuţitul nu mă ajută. Şi dacă se află, se găseşte întotdeauna cineva care să vrea să mă ducă la spital. Uneori ajung la spital de bunăvoie. Pentru că ştiu că voi fi dopată gratis, fără nici un pericol. Ajungi legumă şi nu-ţi mai pasă de nimic. Doza – somn. Doza – somn. Doza – somn. Doza – somn la nesfîrşit“. Am citat in extenso acest pasaj pentru că – probabil, involuntar – Alexandru Vakulovski rescrie intriga romanului Girlfriend in a coma (1998) de Douglas Coupland (tradus recent şi în română, de Iulia Gorzo, la Editura Humanitas Fiction), unde eroina, tot adolescentă, după ce are viziunea premonitorie a degradării umanităţii, se dopează şi intră într-o comă îndelungată care o va ajuta, astfel, să(-şi) evite viitorul. Numai că ceea ce la Douglas Coupland se transforma într-un fel de parabolă apocaliptică à la Kurt Vonnegut, romanul lui Alexandru Vakulovski atinge fantasticul debil al Doinei Ruşti. Fata ajunge să facă spiritism şi să se converseze cu tot felul de spirite şi fantome (Iulia Hasdeu, Grancea Rakoczi – torţionarul lui Horia, Cloşca şi Crişan, Vîlvele satului), apoi pleacă la Abrud ca să se înstrăineze de sat şi, astfel, să se salveze, însă sfîrşeşte prin a combina alcoolul cu pastilele şi a cere să fie abuzată sexual pentru a exorciza amintirea Roşiei Montane („Pentru el era un futai, dar nu ştia că eu sînt în acelaşi timp şi jertfa şi altarul, că totul vine doar din ceea ce am trăit în Roşia“).
Nu mi-e clar deloc ce a vrut Alexandru Vakulovski cu acest roman – în afară de a scrie despre cauza pierdută a Roşiei Montane apelînd la fantome – şi cu atît mai puţin care e ideea lui de literatură. Temerea mea e că a scris o carte despre ce nu cunoaşte şi în care a băgat de toate, de-a valma, cum i-a venit: şi fantastic (eresuri populare), şi satiră, şi pornografie (placată cu ceva blasfemie), şi politică (apar Gelu Voican Voiculescu, Băsescu, Gabriel Resources), într-o combinaţie indigestă narativ, atunci cînd nu frizează penibilul. Melodramatic, vag social, cu acţiune porno-horror-fantastică, scris rău (pe alocuri, romanul seamănă cu o traducere chinuită) de un autor care se ia foarte în serios, lipsit de imaginaţie şi de cea mai mică fărîmă de umor, superficial dpdv narativ, străveziu şi frivol în semnificaţii, 157 de trepte spre iad face un deserviciu (literar) Roşiei Montane.