Salvarea speciei
● Ștefan Manasia, Cronovizorul, Editura Polirom, 2020.
O carte frumoasă și stranie este Cronovizorul, romanul autoficțional al lui Ștefan Manasia în care poetul din Motocicleta de lemn se joacă cu genul acesta al „minciunii” biografice așa cum puțini au făcut-o la noi. Bine, proza generației 2000 foiește de povești autoficționale, multe cu relevanță socio-istorică, unele – confesiuni banale sau simple mistificări. Dar ce face Manasia aici e altceva.
Cartea amintește Nostalgia lui Cărtărescu prin construcția modulară, mult mai strictă la Manasia, totuși. De asemenea, impresia de adevăr al confesiunii e mult mai prezentă, cu aerul acela stringent al autoficțiunii care n-ar valora nimic dacă n-ar fi sinceră și nu devine în mod clar ficțiune decît acolo unde memoria singură nu mai poate răzbate. Ea vizează un strat de real mai adînc decît cel al conformului, mergînd dinspre primele amintiri și noima lor ascunsă și pînă la presimțirea unor întîmplări încă nematerializate. E o credință pe care o cunoaștem cel puțin din Vizuina luminată, doar că Manasia nu mizează pe onirism, ca Blecher, ci pe imaginarul paranoic al erei mediatice: „Refăcîndu-l după planuri bizare şi îndoielnice, reconstruindu-l – în cele mai mici detalii – din piese furate, am folosit cronovizorul pentru documentarea acestei cărţi. Am luminat viscerele defunctei-prezentei-viitoarei mele vieţi. Asta vor jura, desigur, conspiraţioniştii. Veneraţioniştii”.
Cartea e scrisă splendid, atentă la frază și chiar la literă, fără să fie pedantă, jurînd pe metafora violentă și pe ritmul care fură cititorul. Cuprinde o tensiune nemiloasă prin completarea senzației permanente de amenințare din faptele povestite printr-o puternică tandrețe, milă față de obiecte și ființe mici. Stilul amintește de Norman Manea, cu lexic căutat, neologistic, virînd uneori, sarcastic, înspre aliterație și chiar spre rimă. Frazele nu sînt doar vehicul pentru povestire, ci împachetează reflecții laterale, dar necesare, ca aici: „nu realizasem pe-atunci obscenitatea pură a documentariştilor, antropologilor, filosofilor sociali – insalubritatea morală şi egoul pestilenţial atît de necesare-n meseria lor”. Naratorul înaintează crîncen și neabătut prin povestire, nu doar pentru că faptele de povestit sînt prea grave, ci și pentru că el nu are de spus doar povești.
Romanul are patru părți. Prima este o bucată prevestitor-onirică, plină de motive care vor reveni în carte: o călătorie salvatoare, post-dezastru, în josul unui rîu sud-est asiatic, sub amenințarea lemurilor yankei cu picioare de metal. Urmează, în partea a doua, o serie de povestiri atroce sau tandre despre un început penibil de carieră didactică provincială, pe la începutul anilor 2000, despre încercarea de a-și face trupă în adolescență, despre provocări nebunești și morți accidentale, despre divorț și despre prietenia fiicei cu un băiat la parcul pentru skate, cimentată prin transgresiuni suave.
Partea a treia cuprinde fragmente distopice, apocalipse lucioase, în peisaje kitsch de paradis turistic, gata oricînd să implodeze: coridele din Barcelona, Eleusis-ul grecesc, pampa sud-americană, marea arabă. Mereu pămîntul e pe cale să ia foc, omenirea gonită din paradisul antropocen caută sanctuare în care pornirea ei dovedită pentru opresiune și asasinat în masă reapare nesmintit, procesiuni hipercatolice demente caută atei ca să-i incendieze, migranții traversează îngroziți Iordania. E partea de „viitor”, deci de ficțiune, din autoficțiunea lui Manasia, zona de vizionarism, de confesiune indirectă, insomniacă, stupefiantă.
În fine, a patra parte, părînd că nu face decît să înșire povestea cîtorva chipuri din copilărie și tinerețe, construiește narativ cel mai spornic, legînd firele. Eroul pune capăt trecutului, trage linie și își propune să uite tot, cultivînd eremitic pești într-o crescătorie subterană clujeană, urmărind fascinat ritualurile parentale ale peștilor betta sau ramirezi, în timp ce, pe Facebook, pandemia noastră din 2020 seamănă cu o panică neomedievală manifestată prin „gentrificarea memoriei” (probabil lucrul pe care un autoficționar ca Manasia îl urăște cel mai mult). Ar fi momentul de închidere în sine însuși, de salt postuman, cînd eroul își devorează trecutul, de care crede că nu mai are nevoie. Dar, pentru că atașamentele nu pot fi cu totul distruse, mai ales cele mute, față de animale, e clar că dezgustul de umanitate nu poate să reziste. Așa că închiderea circulară a cărții nu anunță (auto)distrugerea (lumii), ci, poate, salvarea cu o barcă în josul unui rîu sud-est asiatic, avînd la șold tărtăcuțele stafidite ale strămoșilor.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.