Să te vezi și să nu crezi

Ce întîmplare cu skepsis! Pe 3 martie am fost la vernisajul expoziţiei tînărului Mircea Struţeanu „Scriitori români. Chipuri şi taine“ (55 de fotografii prezentate de Eugen Negrici şi Horia-Roman Patapievici) la Institutul Cultural Român, iar pe 8 martie, la Clubul „A“, într-o întîlnire moderată de un cristian, vorbeam cu meşterul Ion Cucu despre opera sa fotografică de-o viaţă în cuprinsul breslei literare.

Să recunoaştem: nu e deloc un bagatel lucru ca în aceeaşi săptămînă să te întîlneşti cu fizionomia scriitorimii în două viziuni aparent antinomice, dar în fapt profund complementare, acoperind un interval de-o jumătate de veac. Ion Cucu şi Mircea Struţeanu: 74, respectiv 27 de ani.

Primul s-a format şi afirmat ca martor tăcut, dar fidel, sub dictatură, laolaltă cu autorii pozaţi, împărtăşindu-le talentul, viciile, micile mari extaze, compromisurile oficiale şi bucuriile personale, gustul pervers al libertăţii ca supunere, al trăirii ca supravieţuire, încercînd să împace contrariile, să facă punţi peste tranşee. În arhiva sa cu peste 20.000 de fotografii, toate fiarele marelui circ literar, carnasierii şi vegetarienii, zburătoarele, reptilele şi insectele care s-au războit cînd feroce şi pe faţă, cînd abject dar pieziş, stau cuminţite exemplar întru eternitate. Oamenii partidului, alături de rebeli, disidenţi şi agenţi acoperiţi, prostituate şi fecioare. Activişti şi securişti, dejişti şi ceauşişti, stalinişti şi legionari, fanatici şi răspopiţi. Naţionalişti şi cosmopoliţi, masoni, ecumenişti, protocronişti, sionişti, asimilişti, maoişti şi diversionişti. „Oamenii lui“ Barbu şi ai lui Preda, ai lui Eugen Florescu sau Gogu Rădulescu, ai lui Ungheanu sau Manolescu, Burtică, Ştefan Andrei sau Popescu-Dumnezeu, Pacepa sau Pleşiţă, Turcu sau Vlad, Ivaşcu, Fruntelată sau Moţiu, Buzura vs DRP, Zaciu vs Marino, cei pro- sau anti-Eliade, pro- sau anti-ortodoxie, cu sau fără Noica, filoruşi sau filoamericani, idealişti, oportunişti, arghirofili sau pur şi simplu rataţi-alcoolici, cu sau fără ajutorul lui Traian Iancu. Plus colonelul Victor Achim (a cărui figură dom’ Cucu musai să ne-o ofere cît de iute!) în spatele, sau deasupra, tuturor. Toate infinitele jocuri concurenţiale care ne-au reconfigurat definitiv geografia literară sînt aici: „mafiile“ clujenilor, argeşenilor, bănăţenilor, bucovinenilor, oltenilor, basarabenilor şi aromânilor, echinoxismul şi lunedismul, şaizecismul şi optzecismul.

Ce mai, e mare urgenţă ca istoria în imagini a Uniunii Scriitorilor, realizată, fie şi parţial (măcar o saga ilustrată a Sălii Oglinzilor, ori a instantaneelor de la premiile USR şi UTC) pe baza iconografiei oferite de Ion Cucu, să fie realizată cu sprijinul unei echipe de condeie cu vîrste diferite, de la – să zicem – Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Mircea Martin şi Cornel Ungureanu, la Ioan Buduca, Ioana Crăciunescu, Gabriel Chifu şi un cristian. Pe cît de multiplu condiţionat a fost, decenii de-a rîndul, Ion Cucu (precum Vasile Blendea şi Aurel Mihailopol), pe atîta de liber este Mircea Struţeanu. El nu vine, palpitînd empatic, dinspre jalnic-pitoreasca umanitate a celor pozaţi, ci, dezinhibat, detaşat, profesional focalizat pe estetic, întru propriul apetit artistic. Nu omul, cu opera-i în filigran, contează, ci întipărirea lui vizuală. Nu ne împărtăşeşte soarta, cred că în multe cazuri nici nu ne-a citit cărţile, dar cunoaşte cota omului la bursa literară, îi cîntăreşte atent fotogenia şi e preocupat de buna ipostaziere a identităţii fiecăruia. Pe scurt: meserie, nu destin. Şi mă uit cu delicii la Nicolae Manolescu (parcă-şi contemplă aura) şi Elena Vlădăreanu (degrab-degeaba războinică-n raccourci), la Eugen Negrici şi Ştefan Agopian, deopotrivă filtraţi prin efigii animaliere (ogarul şi pisica), la Simona Sora, Dan Lungu, Adriana Babeţi, Radu Aldulescu, Ioana Nicolaie, T.O. Bobe, Simona Popescu şi mai ales Mircea Martin (superb fixat), dar mă încrunt neparticipativ la ramele cu Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Ciocârlie, Paul Cernat, Petru Cimpoeşu, Denisa Comănescu, Petre Barbu. Chipuri, nu taine. Simple portretizări, nu extracte simbolice din esenţa operei. În schimb, cînd vrei să-i vezi pe Nichita, Preda, Cioculescu, Paleologu, Ioan Alexandru, Păunescu, Buzea, Blandiana, Breban sau Dinescu, pe Zaharia Stancu, Fulga, Doinaş, DRP, Bălăiţă, Chiriţă, Breban, Ileana Mălăncioiu, Jebeleanu, Geo Bogza, Velea sau Mircea Ciobanu, treci fuga la Cucu. (Interesant: Mircea Cărtărescu şi Mircea Nedelciu, Vişniec sau Cristi Teodorescu apar bine la amîndoi, deşi, orice s-ar zice, adevărata fervoare a lunedismului fotografiat va purta, indiscutabil, în posteritate, numele lui Tudor Jebeleanu şi al lui Florin Iaru).

Cu Mircea Struţeanu sîntem în prezent, dar mai ales în viitor. Cu Ion Cucu – în trecut. Or, eu, prin forţa lucrurilor, sînt paseist. Aplaud însufleţit apariţia lui Mircea Struţeanu, însă rămîn captiv în colivia lui Cucu. Păi, nu m-a stupefiat dumnealui în seara cu pricina, cînd şi-a amintit cum arătam în 1977, cînd m-a fotografiat la premiile Luceafărul? Cum să nu încremenesc înaintea unui Dan C. subţiratic, ezitant şi peltic-metafizic, îmbrăcat în costum, cămaşă albă, butoni şi cravată, cînd de zece ani încoace nu mai am nici butoni, nici vestă sau cravată şi cultiv cămăşile pe-afară, blugii, pantofii blegiţi şi, în general, devălmăşia de sine?!? Mă privesc în albumul lui Ion Cucu, Călătoria, apărut la MNLR, şi-mi aduc aminte cu bovarică holbare de poetul prefaţat de Ioan Alexandru, care eram la 24 de ani. Şi mă uit la figura mea din 2010 în panoplia lui Mircea Struţeanu! Cînd mi-a făcut onoarea de-a mă încopcia, l-am convocat la shooting în cimitirul Bellu, unde m-am lăsat pozat cu tandru alint în virtutea străvechiului „te zăream printre morminte“, pentru ca acum să nu recunosc nici crucile, nici atmosfera, nici chipul. Ce-i drept – şi asta-i esenţial! – recunosc ideea, pentru mine una decisivă, adică legătura tainică dintre scrierile mele şi trecutul de sub lespezile mortuare.

Vă rog cuminte: nu încurajaţi (aşa cum aud că s-ar face) oarece dihonie între Cucu şi Struţeanu! Fiecare îşi slujeşte cu brio propria-i viziune, ierarhie, manieră, propriile-i opţiuni, unghiuri de abordare, parti-pris-uri editoriale, tactici de marketing şi autopromovare în lumea crudă a pieţei de carte. Sînt(em) două lumi într-una. Nimic mai trist decît dezbinarea într-un perimetru apt să satisfacă toate valenţele. Este loc enooorm pentru toţi.

Una peste alta, să ne bucurăm deopotrivă că ne-a fost salvată fizionomia tinereţii şi că noua literatură şi-a găsit portretistul. Să-i dorim lui Mircea Struţeanu longevitatea şi hărnicia lui Ion Cucu, plus o scriitorime la fel de forfotitoare, picantă şi buclucaşă. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe?: Viaţă literară IV – august 2008 – mai 2016, Editura Humanitas, 2011.