Să-i dăm și trecutului un viitor!
Regret cu sfielnică invidie, dar formula din titlu nu-mi aparţine. Am citit-o acum cîteva luni într-un colţ de gazetă şi de atunci paseistul din mine şi-a pus-o pe blazon, la straşnică păstrare.
Nu ştiu cum se face, dar toate cele trei mari vorbe considerate de ocară de către duşmanii „păltinişenilor“ – „boierii minţii“, „neointerbelici“, respectiv „paseişti“ (cu variante precum ultraconservatori, reacţionari, tradiţionalişti, păşunişti ş.a.), printre care, cu onoare&voluptate mă prenumăr – sună frumos, captivant şi substanţial motivat. În definitiv, de cînd e lumea lume, heracliteismul a avut nevoie de contraponderea eleatismului, mitul isteric al progresului a presupus în chip vital cenzura înţelepciunii conservatoare, hipnoza schimbării, fascinaţia fracturilor şi ruperii cu orice preţ au trebuit vindecate şi modulate de cuminţenia stabilităţii şi confortul statu-quo-ului. Lupta rădăcinilor cu aripile, a sedentarismului cu nomadismul, a iconoduliei cu iconoclastia, a naţionalismului izolaţionist cu ecumenismul şi cosmopolitismul, a xenofiliei cu xenofobia, tensiunea acţiune/reacţiune ş.a.m.d. reprezintă o constantă istoric-universală inutil de contestat. Şi chiar de glosat. E de acceptat şi administrat în funcţie de contextul energiilor angajate. Ca paseist (să zic arheofil?), citez ori de cîte ori am ocazia superba definiţie cioraniană a progresului ca „l’élan vers le pire“. Şi nu pricep ce rău facem, noi, ăştia cîţiva, cei neangajaţi în furtunoasele echipe de zgomote ale apdatării, agiornării şi antilocalismului rabiat de fobia la tradiţie. Sigur, sîntem oarecum agasanţi, ca rădăcinile rămase sub asfaltul trotuarului după tăierea copacilor: stricăm oleacă simetria, stînjenim mersul fiţos, uneori, mai ales în amurg, tocurile modernismului se mai împiedică de spinările noastre, dar una peste alta sîntem nişte edecuri. Melancolii ridicole, nostalgii (neglijabile, cel mult înduioşătoare) după valori arhaice, frumuseţi specifice, tradiţii şi cutume sleite de mult şi care, pensionate fiind, au dreptul cel puţin la o „secularizare amiabilă“.
Trăim în reveria Căderii, cu prezentul ca sfîrşit perpetuu (ceea ce ne oferă un sprijin ideal „împotriva tentaţiei optimismului revoluţionar“), postulînd „invariabilitatea naturii umane, iremediabil sortită decăderii şi corupţiei (...) Adesea reacţionarul nu e decît un înţelept versat, un înţelept interesat care, explorînd politic marile adevăruri metafizice, scrutează fără slăbiciune sau milă dedesubturile fenomenului uman, pentru a-i proclama hidoşenia. „Un profitor al cumplitului“ (un profiteur du terrible), cum scria Cioran în 1957, în eseul său despre Joseph de Maistre (în fapt, autoportret sadea) şi „gîndirea reacţionară“, cu care se deschid Exerciţiile de admiraţie.
Şi tot acolo, un adevăr străvechi, dar care se cuvine reamintit periodic: „Fiecare epocă înclină să creadă că, într-un fel, ea este ultima, că o dată cu ea se încheie un ciclu sau toate ciclurile. Azi ca şi ieri, mai lesne concepem infernul decît vîrsta de aur, apocalipsa decît utopia, iar ideea unei catastrofe cosmice ne e la fel de familiară pe cît le era budiştilor, presocraticilor sau stoicilor. Vivacitatea spaimelor noastre ne menţine într-un echilibru instabil, propice înfloririi darului profetic. Lucrul acesta e valabil cu precădere pentru perioadele de după marile convulsii“. (trad. Emanoil Marcu)
În faţa României dezarticulate de azi (nevertebrate – cu termenul lui Ortega), copleşite de abulie, tîlhărie şi nimicnicie, cum să nu stai cu ochii minţii aţintiţi către deceniile de construcţie naţională ale domniei lui Carol I, către lumea Brătienilor, a lui Maiorescu, Carp, Marghiloman şi Mitiţă Sturdza, a lui Carol Davila, Spiru Haret, Simion Mehedinţi, Iorga, Pârvan, Argetoianu, ca şi către ameţitoarele energii spirituale care au făcut din interbelic, din subtila întreţesere a junimismului cu criterionismul, un model de complementaritate între Ideea europeană şi Ideea românească? Şi, tot din pricina contextului fetid, cum să nu te refugiezi cu sfîntă exasperare în literatura memorialistică, în căutarea rădăcinilor, a reperelor, a valorilor sigure, a unui cîmp heraldic, fie şi utopic, prin care-ţi mai poţi legitima existenţa? Pe terenul acesta, al paseismului ca răsuflătoare în zid sau copcă în gheaţă, mă întîlnesc (şi o admir sincer) cu Ioana Pârvulescu, omul care a găsit forţa de a se rupe de risipitorismul criticii de întîmpinare pentru a se dedica eseului istoric-literar şi de studiu al mentalităţilor. Cu rezultate seducătoare, precum se ştie.
Cartea întrebărilor – culegerea de eseuri epistolare apărută recent la Humanitas – este o încîntare prin disponibilitatea autoarei de a se plia pe naturile umane ale unor destinatari fermecător de diferiţi (de la Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu, la Rodica Zafiu, Anca Manolescu, Oana Bârna, Paul Cornea, Tia Şerbănescu şi Bruno Mazzoni, de la Şerban Foarţă, Adriana Babeţi, la Adriana Bittel, Vlad Zografi şi Răzvan Petrescu), pe subiecte de aceeaşi varietate: analiza Evangheliilor şi rostul lui Maiorescu, Plumbul bacovian şi teatrul lui Mihail Sebastian, lectura în cheie mistică a Jocului secund şi trucuri narative în dialogurile lui Platon, Orbitorul lui Cărtărescu, antisimbolismul lui I.L. Caragiale, „bunătatea intelectuală“ a lui N. Steinhardt...
M-am bucurat să mă regăsesc printre destinatari, sub titlul „Ce înseamnă paseist?“ şi – suferind de lipsa unui spaţiu tipografic adecvat unui răspuns pe măsura întrebării – mă gîndesc ce bine ar fi ca Editura Humanitas să iniţieze o Carte a răspunsurilor echivalentă. Nu de alta, dar, dacă pe marginea paseismului şi a virtuţilor sale terapeutice este aproape inutil să mai glosăm, despre antipaseism, adică „dispreţul faţă de trecut şi faţă de apărarea lui“, cum spune Ioana Pârvulescu, este mult de povestit. Şi, mai ales, de compătimit.
Folosit peiorativ, dispreţuitor şi acuzator, termenul „paseist“ s-a încărcat aproape demonic de prejudecăţi (stîngist) ideologizante, tot aşa cum noţiunea de dreapta a căpătat irepresibile valenţe extremiste, echivalată fiind (mai întîi deliberat, sistematic, iar apoi instinctiv) cu nazismul şi gardismul, de parcă între Marghiloman şi Himmler n-ar fi decît un gard de nuiele.
„Cei tineri şi inocenţi – subliniază Ioana Pârvulescu – ar trebui să ştie că au existat două tipuri de ideologie care au respins dragostea, oricît de lucidă, faţă de trecutul relativ apropiat şi relativ bun, în genere burghez, iar aceste idelogii exclusiviste au fost fascismul şi comunismul.“
Ei bine, dacă de antiburghezia fascismului am scăpat, furia antipaseistă a neocomunismului o simţim tot mai frecvent şi tot mai agresiv.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.