Să devii cel care ești
● Richard Ford, Între ei. Amintiri despre părinții mei, traducere de Anca Dumitrescu, Black Button Books, 2019.
„Să scrii un volum de memorii și să te gîndești la importanța unei alte ființe umane înseamnă să încerci să conferi importanță unui lucru care altfel poate că ar fi trecut neobservat, și să o faci conștientizînd că în fiecare dintre noi există mistere și identificînd virtuți în chiar acele mistere.“
Richard Ford se încrie, alături de John Updike, Philip Roth ori Saul Bellow, în galeria destul de amplă a prozatorilor americani care deplîng pierderea farmecului unei națiuni: Frank Bascombe, personajul romanelor lui Ford, este, ca și Rabbit Angstrom, martorul unor schimbări aproape imperceptibile în peisajul sudului și Midwest-ului american, pe care le înregistrează cu acuitate și cu o durere transferate în traumele din viața personală. E în proza lui Ford o melancolie nedisimulată care umbrește orice aparență însorită proiectată spre viitor, sub impresia sentimentului atroce că nimic nu poate fi la fel de bun ca amintirea unui trecut plin de speranță.
Eseul de față, un memoir bicefal, e compus din două fragmente între a căror scriere au trecut cîteva decenii: primul, cel despre tatăl lui, a fost scris mai recent; cel de-al doilea, despre mama autorului, a fost scris în 1986, la cinci ani de la moartea acesteia, în anul cînd Ford a publicat romanul care avea să-i aducă recunoașterea literară, Cronicarul sportiv (traducere de Irina Negrea, Humanitas Fiction, 2008). Titlul cărții, ales cu mare atenție, Între ei, spune mai multe decît se înțelege la o primă privire despre miezul meditativ din care aceste pagini s-au născut: este nu doar un volum de memorii despre părinți, cît unul despre memorie, despre modul în care personalitatea celui care-și amintește capătă formă între două mari narațiuni nescrise care sînt părinții lui. În ciuda dimensiunilor reduse, cartea lui Ford are ambițiile unui tratat filosofic – stă în miezul ei încercarea de a descifra unul dintre misterele existenței, de a fixa aparentul aleatoriu care face ca din doi necunoscuți să se nască și să devină ceea ce este cel care este, vorba lui Nietzsche.
Cartea se deschide cu eseul dedicat tatălui, deci cu partea care solicită cel mai mult memoria, pentru că aduce în lumină anii fericiți și lipsiți de griji, acoperind perioada de dinaintea nașterii autorului și pînă în clipa morții lui Parker Ford, cînd Richard avea 16 ani. Este portretul unei familii sărace din Arkansas, ambii părinți fiind născuți la începutul secolului trecut, care duce o viață ca un road movie, timp de 15 ani, pentru ca, odată cu venirea – tîrzie – pe lume a singurului lor copil, să se stabilească în Mississippi și să urce pe scara socială, pînă la moartea tatălui. Moartea aceasta e descrisă ca un proces în două trepte: primul infarct aduce după el o domolire a vieții, dar aruncă și o umbră aproape tactilă asupra oricărui viitor. Moartea propriu-zisă vine ca o confirmare, aproape o ușurare. Ford exploatează în cartea lui un paradox pe care-l întoarce în avantajul său: deși este imposibil să cunoaștem cu adevărat pe cineva, oricît de apropiat ne-ar fi, ne aflăm, din poziția de fiu sau de fiică, în pielea celui care își cunoaște cel mai bine părinții. Memoir-ul lui Ford poate fi, astfel, citit și ca un eseu despre arta prozatorului, dacă vreți, despre limitele cunoașterii obiective și despre limitele imaginației metodice, care folosește elemente obiective pentru a structura universul ficțional. Poți doar să presupui, tu, fiul, cum era viața pentru acel agent de vînzări grăsuț, fumător și consumator de alcool, cu bătături și nervi care izbucneau din te miri ce, în anii cînd străbătea America conducînd non-stop, dormind în camere meschine de hotel, luînd cina de unul singur sau în compania unui om pe care-l cunoscuse pe drum și venind acasă, la familia lui, doar în week-end. Iar partea cea mai dificilă a acestei presupuneri este să-ți imaginezi cum percepea el acest acasă, unde l aștepta (sau nu) cel care scrie acum, un bărbat trecut de 70 de ani.
În cazul mamei, o femeie mai puternică decît Parker, crescută fără tată, îndepărtată de o mamă tînără, care mai tîrziu o prezenta drept „sora ei mai mică“, narațiunea eseistică devine mult mai crudă, mai dureroasă (amintind pe alocuri de Cartea mamei, a lui Albert Cohen), tocmai pentru că zona temporală pe care o explorează e mai apropiată de momentul scrierii, lăsînd loc regretelor și remușcărilor (pe care le trăiește orice fiu). Edna rămîne cumva prinsă în căsnicia ei cu Parker, chiar dacă îi supraviețuiește timp de zeci de ani, pînă cînd e răpusă de cancer. E ca și cum perioada pe care această femeie educată de călugărițe o mai are de trăit fără soțul dispărut la 55 de ani (cînd ea avea 50) ar fi o amplă acoladă care trebuie umplută cu ceva: diverse slujbe pe care i le permite lipsa de educație superioară, amanți, alcool consumat cu lejeritate și o duritate de diamant în fața vieții. E dovada vie a existenței acelor tempi passati care încarcerează memoria fiului, ajuns acum la senectute, rămas și el captiv între acești doi necunoscuți care l-au creat și pe care el îi recreează.
E mai mult de învățat despre scris din cartea lui Richard Ford decît dintr-o antologie de o mie de pagini de teoria literaturii.