Rusia în fărîme

18 aprilie 2018   Carte

● Alexandr Soljeniţîn, Povestiri şi miniaturi, traducere de Cecilia Maticiuc, Editura Univers, 2017. 

Succesul şi importanţa unor romane precum Arhipelagul Gulag şi Pavilionul canceroşilor au făcut ca, în opinia populară, Soljeniţîn să fie perceput prin excelenţă drept autor de romane monumentale dedicate lagărelor comuniste. În realitate, Soljeniţîn a scris, într-adevăr, enorm, dar opera lui cuprinde deopotrivă poezie, proză scurtă şi teatru, şi pe alte teme. Traducătoarea Cecilia Maticiuc semnează o prefaţă lămuritoare în care i face un portret foarte bun prozatorului harnic, tenace şi perseverent care a fost Soljeniţîn: „A scris fără încetare şi în orice condiţii, pe front, unde era ofiţer de artilerie (îşi făcea însemnări pe carnete, cu gîndul de a le valorifica ulterior: în lagăr, ca deţinut politic («scrie» în memorie poeme şi piese de teatru); în deportare, într-un sat din Kazahstan, unde e profesor de matematică şi de fizică (iar cînd se îmbolnăveşte şi trebuie să plece la o clinică oncologică în Taşkent, îngroapă în grădină caietele care cuprind tot ce scrisese, pentru a nu ajunge în mîinile autorităţilor şi a-i aduce o nouă condamnare). După debut, urmează doar cîţiva ani de relaxare a cenzurii, de climat oarecum prielnic scrisului şi publicării. Curînd, se înăspreşte cenzura şi îi este confiscată arhiva care cuprindea texte nepublicate (şi nepublicabile). Soljeniţîn continuă să scrie, lucrează la Arhipelagul Gulag în condiţii extreme, ascunzîndu-se, retrăgîndu-se cîte două-trei-luni în locuri ştiute doar de cei apropiaţi…“

Eterogen, compozit şi, inevitabil, inegal, volumul de Povestiri şi miniaturi recuperează texte din perioada debutului (1958-1963), dar şi de mai tîrziu, cînd scriitorul trăia deja în Franţa (1996 1999); texte dintre care doar cinci sînt proze în adevăratul sens al termenului, celelalte fiind „miniaturi“, adică secvenţe, tablouri, descrieri, poeme în proză, uneori şi doar de cîte o jumătate de pagină, numite de autorul însuşi „fărîme“ („krohotki“, în original, adică „micuţ“). În aceste miniaturi, Soljeniţîn se arată un observator delicat al naturii şi obiectelor (scrie despre ploaie, noapte şi amurg, despre un buştean şi un copac, despre o găleată şi un clopot, despre o răţuşcă, un căţel, un cal sau nişte furnici), dar cele mai multe sînt, de fapt, imaginile triste ale degradării Rusiei: sate în paragină, oraşe vechi inundate de lacurile de acumulare construite artificial, cimitire transformate în parcări auto, mînăstiri transformate în depozite sau cluburi săteşti de dans şi cinematografe.

Cea mai consistentă parte din volum o reprezintă însă cele cinci proze scrise în prima jumătate a anilor ’60. Doar două dintre aceste proze au fost acceptate pentru publicare la vremea lor. „Zahar-Kalita“ (din care redau şi fragmentul de mai jos) este genul de reportaj pe care Gabriel García Márquez l-ar fi putut scrie pentru volumul său Călătorind prin Europa de Est (RAO, 2016), în care scriitorul columbian relatează cele cîteva călătorii întreprinse dincolo de Cortina de Fier la jumătatea anilor ’50. Cu talentul său de a portretiza oameni umili şi insignifianţi, Soljeniţîn face din paznicul foarte dedicat al unui amărît de monument, construit pe cîmpia unei bătălii din trecutul rusesc, un personaj deopotrivă tragic şi comic, genul de om simplu, patriot sincer, ataşat neideologic de un trecut de care nimănui nu pare să-i mai pese, nici măcar autorităţilor. (Traducătoarea Cecilia Maticiuc observă pertinent că paznicul Zahar face parte din familia unor Ivan Denisovici sau Matriona din nuvela „Casa Matrionei“). Cealaltă proză acceptată pentru publicare la vremea respectivă, „Pentru binele cauzei“, cea mai lungă din volum, începe ca o proză conformistă clasică de glorificare a realizărilor comuniste, dar numai pentru a evolua în direcţia opusă, sfîrşind prin a ilustra indiferenţa şi chiar cruzimea factorilor de decizie sovietici cărora, de fapt, nu le pasă de popor, nici măcar de cei care cred în idealul propăşirii comuniste. Alte două proze, biografica „Mîna dreaptă“ (în care un domn Lăzărescu sovietic nu este primit într-o clinică de oncologie din cauza unei proceduri absurde de internare) şi moralizatoarea „Procesiunea pascală“, respinse de revistele sovietice la vremea respectivă, au ajuns să circule în samizdat, înainte de a fi traduse şi publicate în Germania Federală la sfîrşitul anilor ’60. În fine, schiţa „Ce păcat!“ – în care o femeie este surprinsă de un miliţian furînd un ziar vechi unde apare o ştire despre tatăl ei, un inginer, de asemenea, din seria eroilor discreţi – a apărut abia în 1978 în Franţa.

Volumul Povestiri şi miniaturi este a treia carte de proză scurtă, după „duplexul“ Casa Matrionei și Incident la gara din Kocetovka (2010) şi Dulceaţa de caise (2016), care apare în „Seria de autor“ iniţiată de Editura Univers şi unde, în ultimii ani, au fost (re)publicate şapte titluri. O serie de autor binevenită, căci la noi opera lui Soljeniţîn este cunoscută doar fragmentar prin vîrfurile ei.

***

Alexandr SOLJENIŢÎN
Zahar-Kalita (fragment) 

Ruşii au cercetat cîmpul de bătălie şi au îngropat cadavrele, timp de opt zile.

– Pe unul totuşi nu l-au strîns, l-au lăsat acolo, a observat cu reproş un lăcătuş vesel din Novomoskovsk.

Ne-am întors şi a fost imposibil să nu izbucnim în rîs. Da, un bogatîr biruit stătea întins pînă în ziua de azi, nu departe de monument. Stătea culcat pe burtă pe pămîntul-mamă, lăsîndu şi pe el capul semeţ, mîinile şi picioarele falnice aruncate cît erau de lungi, şi nu avea pe lîngă el nici scut, nici sabie, în loc de coif – o şapcă jerpelită, iar aproape de mînă – un sac. (Era totuşi vizibil că acea pulpană cu taşca în care ţinea Cartea de onoare a monumentului nu o mototolise sub pîntec, ci o trăsese dedesubt şi o pusese alături pe iarbă.) Şi, dacă nu cumva era beat, ci dormea sau medita, era, în felul cum stătea lungit, un fel de tristeţe. Asta se potrivea foarte bine cu cîmpia unde avusese loc bătălia. Aşa că i s-ar fi putut face o statuie de fontă, să se pună aici. Numai că Zahar, cu toată statura lui, era cam subţirel pentru un bogatîr.

– În colhoz nu vrea să muncească, uite că şi-a găsit aici o trebuşoară, să se prăjească la soare, a bombănit altcineva.

Dar nouă cel mai mult ne displăcea cum se năpustea Zahar asupra noilor vizitatori, mai ales asupra celor de la care, după cum arătau, aştepta vreo farsă. În timpul zilei, au mai venit cîţiva, iar el, pe zgomotul motoarelor, s-a ridicat, s-a scuturat şi a tăbărît ameninţător, ca şi cum nu el răspundea de monument, ci ei. Înaintea lor şi încă mai cu putere decît ei, Zahar se revolta din cauza paraginii monumentului.

– Dar ce credeţi voi? a sărit el cu gura, dînd din mîini. Rabd eu cît rabd, dar o să calc peste secţia regională de cultură! (Picioarele îi permiteau asta pe deplin.) O să-mi iau un concediu şi o să mă duc la Moscova. O să le povestesc tot.

Dar, îndată ce observa că vizitatorii se intimidau şi nu-i ţineau piept, îşi lua sacul (îl lua cu importanţă, aşa cum un şef îşi ia servieta) şi se ducea la o parte ca să moţăie şi să fumeze. Umblînd razna de colo-colo, în cursul zilei l-am întîlnit nu o dată pe Zahar. Am observat că şchiopătează de un picior şi l-am întrebat de ce. A răspuns mîndru:

– Amintire de pe front.

Şi nu l-am crezut.

Mai multe