Rumori vizionare

28 septembrie 2011   Carte

Nu ştiu la ce v-aţi gîndit dumneavoastră cînd aţi auzit (pe programe de ştiri serioase, dar şi la reality show-urile noastre de la ora 7 seara) că oficiali de toate soiurile – politicieni, funcţionari guvernamentali sau militari în poziţii cheie – au recunoscut existenţa OZN-urilor şi mai ales muşamalizarea întîlnirilor cu acestea în ultima sută de ani. Unii dintre dvs. şi-au zis, probabil: evident, în cele din urmă..., alţii s-au gîndit la o nouă conspiraţie, mai gogonată ca altele, iar cei mai mulţi au tratat-o cu sictirul potrivit pentru reclame nesărate: o tîmpenie în plus. Eu una mi-am amintit brusc de un vis povestit de Jung şi consemnat de Aniela Jaffé în Amintiri, vise, reflecţii (carte publicată acum cîţiva ani la Humanitas, în traducerea Danielei Ştefănescu). Numai că uitasem cu totul (şi nu mi-am amintit decît acum, cînd am recitit pagina cu pricina) că e vorba de un vis. Îmi aduceam aminte, aşadar, cu maximă siguranţă, că Jung văzuse două farfurii zburătoare din casa lui rotundă de la Bollingen, pe malul lacului, şi că elaborase, la mulţi ani după asta, o întreagă teorie psihologică a fenomenului OZN. Totul pornind de la o viziune proprie, reală, fizică, de o oarecare durată şi de o intensitate cu totul aparte. Am acceptat – destul de greu, mai ales că apucasem să-mi intoxic cîţiva prieteni – că a fost vorba de un vis semnificativ, spectaculos, amănunţit, dar un simplu vis. Un vis jungian ca la carte, în interpretarea căruia amplificarea folosită de Jung în analiză nici nu mai e necesară şi care ar fi putut fi reluat, laolaltă cu alte vise ozn-istice, în cartea tîrzie a psihiatrului, Un mit modern. 

Dacă Jung a reluat, la 85 de ani şi după explorarea inconştientului din Cartea roşie, chestiunea obiectelor zburătoare neidentificate, se pare că aceasta îl bîntuia în continuare. Chiar mai mult decît plonjonul delirant-sistematizant publicat la jumătate de secol după moartea sa, mai mult decît autobiografia indirectă în care-şi personifică nu doar ruptura interioară, ci şi ipostazele cronologice ale propriului sine – cartea despre OZN-uri îl expunea pe savantul elveţian pericolului mortal de a fi prost înţeles. Iar el ştia mai bine ca oricine că oamenilor trebuie să le vorbeşti, dacă vrei să te asculte, despre lucruri ştiute, cele pe care, „dacă ar avea timp“, le-ar scrie ei înşişi. Numai un om naiv nu înţelege – spune Jung în autobiografia transcrisă de Aniela Jaffé – „ce înseamnă pentru semenul său să i se vorbească despre ceva ce lui îi este necunoscut, ticăloşie ce i se iartă doar scriitorului, ziaristului şi poetului“, iar în zilele noastre nici măcar lor. 

Nefiind, totuşi, nici scriitor, nici ziarist şi nici poet, Jung a publicat, cu puţin timp înainte de a muri, o carte despre fenomenul OZN – considerat a fi un mit viu, vizibil în „rumori vizionare“, în biblioteci întregi de mărturii şi de descrieri asemănătoare şi, iată, recent, în recunoaşterea sa publică din partea unor înalţi oficiali care au muşamalizat, la timpul lor, mărturiile directe şi le-au ridiculizat. Păcat că Jung nu a apucat momentul. În opinia sa, fenomenul poate fi privit ca o proiecţie psihologică cu o cauză psihică evidentă, o disociere interioară sau o gravă tensiune afectivă provocată de o nenorocire colectivă, un pericol real sau o necesitate vitală a sufletului. Viziunea – chiar una colectivă, cum s-a întîmplat de atîtea ori – ar ţine, aşadar, de un soi de imaginaţie anticipativă ce găseşte în această „epifanie modernă“ locul de armonizare a unor contrarii altfel ireconciliabile: apă-foc, masculin-feminin, sus-jos, unitate-cuaternaritate, lume superioară-lume cotidiană. Obiectele circulare din visul lui Jung, dar şi din viziunile atît de riguros distribuite pe întregul Pămînt, nu ar fi altceva decît „o reprezentare simbolică a sinelui“, a totalităţii (conştiente şi inconştiente), interpretată ca imagine arhetipală. Farfuriile zburătoare văzute de sute de oameni în lanuri de porumb şi deasupra munţilor Bucegi nu ar fi altceva decît o complexă proiecţie a inconştientului colectiv într-un moment de ruptură interioară. Ce ne facem însă atunci cu imaginile fotografiate (puţine, e drept) sau cu apariţia anumitor obiecte neidentificate pe radare? Jung, imperturbabil ca atunci cînd explică Yi King-ul prin sincronicitate, rezolvă problema printr-un epilog situat dincolo de psihologie: „Am impresia, cu rezervele de rigoare, că există şi o şaltăţ posibilitate: aceea ca farfuriile zburătoare să fie apariţii materiale, entităţi de natură necunoscută, care, provenind probabil din spaţiile siderale, erau vizibile de mult timp pentru locuitorii Terrei, dar care, datorită lipsei unei măsuri comune sau a unei naturi comune, să fi fost private de orice posibilitate de a se face recunoscute.“ 

La 85 de ani, cu mai multe proiecte încă în vedere, înconjurat de discipoli mefienţi faţă de viitoarea (lor) moştenire, dar plin de acel curaj care nu l-a părăsit pînă la sfîrşit, Jung nu a ţinut seama, în această ultimă carte, de acel avertisment împrumutat în tinereţe de la un ţăran bătrîn care descoperise că vacilor lui li se făcuseră vrăji: „Băiete, despre astfel de lucruri nu se vorbeşte!“.

Mai multe