Români de nimic

Radu Paraschivescu, România în 7 gesturi, Editura Humanitas, 2015.

„Cînd m-am gîndit pentru prima dată la o carte în care să explic, prin cîteva gesturi făcute în public, o serie de metehne ale semenilor noştri şi, prin extensie, ale societăţii în care ne ducem zilele, nu aveam de unde să ştiu că destinul celor prezentaţi în carte avea să se schimbe atît de spectaculos… Aici, în rîndurile acestei cărţi, nu e vorba de persoane, ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia şi gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conştiinţa impunităţii, comerţul cu drame, mîrlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, laşitatea păzită de bodyguarzi etc...“, scrie Radu Paraschivescu în prefaţa acestui volum în care prezintă şapte cazuri/gesturi şocante petrecute în spaţiul public în România ultimului sfert de secol.

Din fericire, scriitorul are dreptate să remarce felul dramatic în care destinul personajelor sale de nimic s-a schimbat în­tr‑un timp relativ scurt (unii au făcut închisoare, alţii au murit între timp), dar, din nefericire, metehnele reprezentate de ei au rămas în societate, iar sistemul încă nu a produs suficienţi anticorpi. Zilele acestea, spre exemplu, Universitatea din Bucureşti a anunţat că le va retrage titlurile de doctor impostorilor Victor Ponta, Gabriel Oprea şi Lia Olguţa Vasilescu, dacă va exista procedura legislativă necesară. Dar mai necesare sînt anchetele asupra acestor cazuri de corupţie, şi este de datoria Ministerului Educaţiei să le iniţieze, iar cei vinovaţi să plătească nu doar prin retragerea titlurilor. Cum scria jurnalista Emilia Sercan, „noncombatul și blatul pe care îl face ministrul Educaţiei [Adrian Curaj] este o jignire la adresa tuturor profesorilor care au devenit universitari după ani de muncă. Cum poţi să spui că faci reformă fără să începi să cureţi mizeria din sistem?“. Or fi plătit pentru ce-au făcut o parte dintre indivizii despre care scrie Radu Paraschivescu, dar „maladiile caracteriologice“ reprezentate de ei au rămas, aşa că suita sa de naraţiuni morale sub forma unor istorii de caz şi portrete se arată cu atît mai necesară acum.

Cînd spune că cele şapte gesturi nu-i privesc doar pe cei care le-au comis („fiecare este exponentul unei clase, al unei categorii, al unui tip de a gîndi – sau de a perverti gîndirea“), Radu Paraschivescu este, pe de o parte, precaut (nu vrea să se înţeleagă că se războieşte cu o persoană anume, că ar fi ceva personal, vindicativ), iar, pe de altă parte, vrea să-şi ridice cartea la un nivel superior unui simplu denunţ. N-o fi un demers personal, dar este unul colectiv, pentru că oamenii ăştia ne‑au făcut rău tuturor. Mai mult decît „o fişă medicală a cîtorva maladii caracte­rio­logice“, această carte funcţionează şi ca o formă de terapie colectivă a celor afectaţi de manifestările lor infecţioase.

Pe foarte scurt, iată şi cele şapte personaje/gesturi care compun mica istorie a ruşinii umane de la noi, toate documentate de Radu Paraschivescu în amănunt, cu un efort demn, în alte vremuri, de cauze mai bune:

Mihai Tatulici. Realizator de emisiuni TV omagiale (Viaţa şi opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu, model de conduită socialistă, pregătită pentru difuzare în seara de 22 decembrie 1989), îl pălmuieşte pe Nicu Ceauşescu în studioul TVR în zilele Revoluţiei, pentru ca ulterior să devină, tot la televizor, agent de marketing pentru Caritas, monstruoasa schemă piramidală a lui Ioan Stoica, care i-a prejudiciat pe români cu aproape o jumătate de miliard de dolari.

Cornelius Roşiianu. Crainic de ştiri care prefaţa apariţiile TV ale lui Ceauşescu, în 11 martie 1990 încearcă să discrediteze grosolan Proclamaţia de la Timişoara (autori: George Şerban şi Alexandra Indrieş), care propunea Legea lustraţiei, doar pentru a fi ulterior dovedit drept informator al Securităţii.

Ion Iliescu. Comunistul beneficiar al Revoluţiei şi al ignorării Legii lustraţiei, în urma căreia a devenit preşedinte, manipulează o clasă socială transformînd-o în armată personală. E vorba de asmuţirea minerilor împotriva populaţiei civile în iunie 1990, oameni numiţi „golani“, „drogaţi“, „fascişti“, bătuţi cu topoare şi bîte în plină stradă, cei morţi fiind îngropaţi „neidentificaţi“ în cimitirul Străuleşti 2. Momentan, individul este pus sub acuzare pentru comiterea de infracţiuni împotriva umanităţii.

Reporter PRO TV. Cel care s-a dus acasă la familia copilotului Ioan Bibire pentru a-i filma/intervieva soţia în timp ce-i dădea primul vestea morţii soţului în urma accidentului aviatic din 22 februarie 1996.

Mihai Stoica. Fostul manager al clubului Steaua care, protejat de body­guarzi, îl bate pe stadion pe unul din suporterii echipei. Între timp, individul a fost condamnat la închisoare pentru acte de corupţie în Dosarul Transferurilor. În închisoare fiind, a scris deja o carte.

Ioan Becali. Invitat la Sport.ro în emisiunea lui Emanuel Terzian, îl înjură şi-l scuipă pe acesta cînd este întrebat despre Dosarul Transferurilor (sub privirile lui Radu Banciu, cel care între timp a ajuns el însuşi unul dintre promotorii de mizerii TV la B1). Becali a fost condamnat la închisoare în Dosarul Transferurilor, dar adevărata pată rămîne pe obrazul presei sportive care, cu excepţia postului Sport.ro, nu a acceptat boicotul mediatic împotriva corupţilor şi inculpaţilor din fotbal.

C.V. Tudor. Abuzarea executoarei judecătoreşti Paula Şomâldoc. Între timp, moartea acestuia l-a eliberat de restul problemelor cu legea, dar mai ales cu propria personalitate.

Documentată atent, curajoasă şi scrisă cu mult nerv (textele oferă un nivel stilistic pe care subiectele nu-l vor merita niciodată), cartea plină de orori a lui Radu Paraschivescu se citeşte ca o suită de naraţiuni groteşti şi îţi lasă un gust amar – nu este pentru cei slabi de înger –, dar măcar funcţionează ca o pilulă a memoriei. Pentru cei care cred că România poate fi totuşi curăţată, că aceste lucruri nu trebuie nicicum uitate.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

****

Radu PARASCHIVESCU
Quo Vadim, Domine? (fragment)

Să nu rămînem totuşi în cadrul îngust al unei poezii antisemite [„În apărarea lui Eminescu“]. Să mărim unghiul şi să revenim la cele două perioade de creaţie poetică din opera lui C.V. Tudor: pre- şi post-decembrie 1989. Prima dintre aceste perioade infirmă zvonurile despre comportamentul mojic şi uneori brutal pe care-l are cu femeile. Sigur, depinde şi de femei. Cu unele se poartă mieros, hipercurtenitor şi omagial. De exemplu, cu Elena Ceauşescu, aşa cum o dovedesc cîteva înşiruiri de vorbe ridicate fără temei la rang de versuri: „Elena Ceauşescu, omul ce-ntruchipează pe vecie / Femeia acestei naţii, atît de plină de virtuţi / Mîndrie, cinste, frumuseţe şi monument de hărnicie […] Această nobilă plămadă e un destin şi o conştiinţă“ etc.

Fireşte, în funcţie de perioada istorică şi interes, comportamentul lui C.V. Tudor faţă de femei se schimbă. Cădelniţarea uleioasă face loc avalanşei de jigniri. Puţini sînt oamenii publici care se simt atît de bine în nămolul injuriilor… Iată doar un fragment, pentru edificare: „Eu sînt Oana Zăvoranca, / Satanista şi golanca, / Curva de ţigani şi poama / Ce-a vrut să-şi omoare mama […] /  Cînd tata era-n pîrnaie / Eu mă tăvăleam prin zoaie“ etc.

A nu se crede totuşi despre C.V. Tudor că e doar un producător industrial de insanităţi şi toxine. El îşi foloseşte dotarea lirică şi pentru meditaţii ironic-subtile despre timp şi spaţiu („Măi, soldate de la Marathon, / Nu puteai să dai un telefon?“, pentru patosul unor drame rurale („Ah, cînd vom scăpa de ruşinea asta, / De ţăranul care îşi bate nevasta?“), pentru dezolarea în faţa străinului mişel („Ne-au lăsat în pielea goală, / Hoardele de stîrpituri, / Ne-au luat apa minerală, / Petrol, aur şi păduri“)… Diferenţa dintre poetul C.V. Tudor şi poetul Miron Cozma („Astăzi este sărbătoare, / Inima-n piept ne tresare, / Cîntec, dans şi voie bună, / Mirii-ncep viaţa-mpreună“) e mai mică decît îşi închipuie profanii în ale poeziei. Şi oricum, Miron Cozma ştie mai mult despre poezie decît ştie C.V. Tudor despre minerit.