Rock & jazz, istorii

16 iulie 2019   Carte

● FSU. Florin-Silviu Ursulescu în dialog cu Doru Ionescu, Casa de pariuri literare, 2016.

● Moșu. Florian Lungu în dialog cu Doru Ionescu, Casa de pariuri literare, 2016. 

Istoriile rock-ului, folk-ului și jazz-ului românesc încă așteaptă să fie scrise de un cercetător care să adune toate istoriile orale publicate pînă acum și care, mai ales, să fie dispus să caute în arhivele Radio și CNSAS. În ultimii ani s-au publicat multe eseuri, volume colective, cărți de memorii și de interviuri, dar lipsesc multe piese ale puzzle-ului și, mai ales, lipsește structura și o privire obiectiv-critică de ansamblu.

Cel care a contribuit cel mai mult la recuperarea memoriei muzicii pop (în sensul larg al termenului) din comunism este Doru Ionescu (n. 1965), editorul revistei Rocker din anii ’90 și jurnalist la TVR, unde a realizat nenumărate emisiuni, precum Remix, Jazz Restitutio, Pop Cultura, Retro Clip sau Timpul chitarelor, valorificînd la maximum arhiva TVR, dar scriind cu pasiune și dedicație admirabile și numeroase cărți de referință ale genului: Timpul chitarelor electrice (2006) și Timpul chitarelor. Florian Pittiș, Dorin Liviu Zaharia și epoca folk (2018), Club A – 42 de ani (2011), Povești cu cîntec din diaspora. 100 de români și aventurile lor muzicale (2014), plus această mini-serie de cărți în dialog, inclusiv un Jurnal de rocker (2015), unde el însuși este intervievat de un cristian, editor căruia i se datorează apariția tuturor acestor cărți la Casa de pariuri literare, inclusiv Nea Fane de la Rockschool. Ștefan Mardale în dialog cu un cristian (2016) și Între Phoenix și... Le Corbusier. Costin Petrescu în dialog cu Nelu Stratone (2018). Acesta din urmă fiind, de asemenea, autorul volumelor Rock sub seceră și ciocan și Rock în timpuri noi, apărute în ultimii trei ani la Editura Hyperliteratura, primele volume din proiectata trilogie Cronica ROCK-ului românesc.

De altfel, din cartea-interviu cu Florian Lungu (n. 1943), aflăm că acest adevărat senior al jazz-ului românesc lucrează la istoria genului în România. Harnic, pasionat și longeviv realizator al cîtorva zeci de emisiuni de radio și televiziune, compozitor, muzicolog și profesor, publicist (peste patru mii de articole, studii, eseuri, cronici și portrete muzicale publicate în presa ultimei jumătăți de secol), plus prezentator de concerte și festivaluri, Florian „Moșu“ Lungu este un izvor nesecat, vorba clișeului, de istorii, amintiri și anecdote din lumea jazz-ului românesc. Iar Doru Ionescu îl stîrnește sau, după caz, îl lasă să se desfășoare în voie în această fermecătoare carte-interviu care, deși are cusurul că e micuță, este imposibil de rezumat. Nenumăratele informații și istorii (multe pline de haz), precum și portretele unor figuri esențiale, dar prea puțin cunoscute, precum Mihai Berindei sau Eugen Ciceu, pentru a mă opri doar la două exemple, fac din acest interviu un fel de introducere în istoria jazz-ului de la noi.

Un tezaur ambulant de istorii, de data asta de rock și folk, este și Florin-Silviu Ursulescu (n. 1945), jurnalist muzical debutat în 1964, cu o amplă activitate publicistică (reviste și almanahuri), pe măsura celei live (organizator și prezentator de concerte și festivaluri, membru în jurii) și de colaborator/realizator de emisiuni muzicale la Radio și TVR. Multe povești interesante din comunism despre cum se făcea rost de muzică (vezi fragmentul de mai jos), despre apariția cluburilor studențești și a discotecilor pe litoral, despre concursurile pentru obținerea atestatului de DJ, despre ceaiurile dansante (care funcționau ca niște cluburi clandestine de socializare ale hippioților bucureșteni), despre felul în care se realizau topurile și emisiunile muzicale de la Radio față cu cenzura preocupată de difuzarea echitabilă a pop ului țărilor din blocul comunist și, mai ales, de versurile pieselor străine („apăreau peste noapte cuvinte de evitat; un scurt timp a fost nebunia înlocuirii neologismelor cu cuvinte neaoșe și se pusese chiar problema să traducem titulaturile formațiilor, adică Pietrele Rostogolitoare în loc de Rolling Stones“). Foarte interesante informațiile legate de colaborarea cu Săptămîna lui Eugen Barbu, precum și de faptul că cei doi fii ai prozatorului Camil Petrescu s-au numărat printre cei mai activi agenți ai comerțului clandestin cu discuri de vinil din comunism.

Dacă punem la socoteală și cărțile din zona jazz-ului și blues-ului (monografiile dedicate unor Richard Oschanitzky, Jancy Körössy sau Béla Kamocsa scrise de Alex Vasiliu, Ion Munteanu și Tinu Pârvulescu, istoriile lui Virgil Mihaiu sau amintirile unor Nicu Covaci sau Alexandru Șipa, volumele despre Nicu Vladimir, Dorin Liviu Zaharia, Adrian Enescu ș.a. apărute la Eikon sau Tracus Arte), constatăm că material nesistematizat există, lipsește însă antropologul (un Andrei Oișteanu) care să dea sensul și interpretarea socio-politică a culturii populare muzicale din comunismul românesc.

***

FSU (fragment) 

Rockerii se întîlneau la Cofetăria Casata, de la Romană, de unde aflai tot și făceai rost de bilete la concerte. Iar discurile se schimbau la coloane. Erau vînzări de discuri, apoi trocul (dai un Led Zeppelin pe un Pink Floyd), iar a treia poveste viza închiriatul. Bineînțeles, și-aici trebuia să ți facă cunoștință cineva, nu făceai schimb cu oricine, trebuia mers pe încredere. Trebuia să afli ce pick-up avea colaboratorul (să fie cu doză Ortofon, nu vreun patefon cu doză proastă ca să hîrîie ulterior discul). În timp s-a ajuns la o rețea specială. Rețeaua principală era cu piloții de la Tarom. Plecau la Londra dimineața și seara se întorceau. Făceai o listă cu discuri, le dădeai valută și seara ți-aduceau lista complet bifată. A doua rețea, mai în-tîrziată puțin, era cu șoferii de TIR. Ți aduceau și ei, dar după o săptămînă. A treia rețea era cu sportivi, mergeau în competiții, depindea mult de relația personală.

Apărea o dilemă aici: ce să le ceri? Deja Cornel Chiriac era la Europa Liberă, aflam multe lucruri, inclusiv din sfera muzicală aveam mai multe informații la îndemînă. Pînă atunci mai prindeam BBC-ul, era Radio Luxemburg, Radio Veronika, Vocea Americii, care era mai mult pe jazz. Alt impediment: se studia masiv rusa în școală, engleza era o raritate, așa că existau neconcordanțe cu titlurile trupelor, ale albumelor. Scriai cam după ureche, de multe ori piloții și șoferii îmi spuneau că aveau probleme cu numele respective. Soluția era să le spună vînzătorilor de acolo că piesa respectivă e-n top sau că albumul tocmai fusese lansat și-așa se potriveau lucrurile.

La documentare, să zicem că mergea. Dar partea mai dificilă și mai periculoasă era că acești șoferi, sportivi și piloți voiau valută, nu se duceau ei să schimbe leii. Și-aici intra a patra rețea. Vorbeam cu studenții străini, mergeam la ei în cămine, stăteau separat, acolo se mituia un milițian. În cazurile de forță majoră – comenzi consistente, sume mai mari – apelam la salariații unor ambasade, oameni din eșaloanele inferioare, de la bucătari la cei care se ocupau de întreținere, și ei mai schimbau bani. Africanii erau foarte cooperanți, vindeau mai scump, dar mai repede, nu mai trebuia să riști cu milițieni intermediari sau să pîndești ore de acces prin cămine cu studenți străini.

N-au fost intercepții în cazul aducătorilor – erau cumpărăturile lor –, doar în cazul primitorilor s-a mai întîmplat. Unii au fost tunși, amendați, dar n-au fost situații-limită, pentru că se lucra rapid. Era vorba despre niște discuri, la o adică, nu despre țigări sau băutură. Era riscant, fără îndoială, dar toți ștabii colecționau într-un fel muzică. Apoi, cu cît căpătai mai multă experiență, îți insufla curaj. Ce să-mi facă pentru niște discuri?

Mai multe