Rezistența prin cafea

9 martie 2011   Carte

Sigur v-aţi întrebat, dacă aţi răsfoit măcar în treacăt cărţile iraniencei Azar Nafisi, dacă a citi şi a discuta despre cărţile citite (în timp ce trăieşti sub o dictatură) înseamnă a rezista prin cultură. Dacă a alerga prin curtea universităţii cu un gardian obez pe urmele tale (pentru că nu vrei să porţi vălul obligatoriu prin lege) înseamnă rezistenţă prin expunerea chipului propriu. Dacă a deţine şi a-ţi servi cu obstinaţie prietenii numai cu ciocolată elveţiană (imposibil de procurat în „Republica Islamică a Faptelor“, nu a vorbelor) înseamnă a rezista prin ciocolată Lindt. Eu cred că da, toate aceste fixaţii şi manii înseamnă a rezista prin diverse lucruri, unele mai nobile (ciocolata Lindt, evident) ca altele. Şi că rezistenţa în sine contează enorm, mai ales în momentul precis în care ea se produce, în prezentul acela fără rest al curajului personal. Eterna reamintire – mai ales cînd e vorba despre gestul propriu – sună însă a prohod tematic. 

Îmi amintesc de uluirea pe care am încercat-o într-o seară de dinainte de 1989, cînd am auzit, la Radio Europa Liberă, că acuzaţia oficială împotriva lui Mircea Dinescu (care tocmai semnase un protest împotriva regimului comunist) era aceea de contrabandă cu cafea. Era halucinant mai ales pentru că, dacă deschideam bufetul pe care se afla radioul la care ascultam vorbele ironice despre circuitul cafelei în natură, dădeam nu doar de cîteva pungi de cafea nemţească în vid, dar şi de boabe Wiener ambalate în Ungaria şi chiar de un nes Amigo procurat printr-o filieră sudistă. N-am nici acum vreo îndoială că rezistenţa prin cafea ne-a menajat ficatul şi neuronii de orzificare, ca să nu mai zic de rafinarea papilelor... Aşa cum sînt sigură că rezistenţa prin ţigări de contrabandă ne-a amînat pentru o perioadă bolile de plămîni. Sau că rezistenţa prin cărţi bune ne-a ţinut alert simţul ridicolului în aşa măsură încît şi astăzi mirosim de la o poştă făcăturile, imitaţiile de mîna a treia, artizanatul ieftin. Dar cam atît: multiplele noastre rezistenţe de bun-simţ – la haznaua politică, la presiunile profesionale, la reţete şi ideologii, la scurtături lucrative – nu ne fac nici mai buni, nici mai frumoşi, nici măcar mai simpatici. Ne dau ceva (de contemplat dimineaţa, în oglindă), dar ne şi iau ceva, deşi n-am zice. 

În memoriile despre cărţi, publicate de Azar Nafisi prin 2003 (după plecarea definitivă din Iran), sub titlul Citind Lolita la Teheran, „se rezistă“, e adevărat, printr-un soi de solidaritate feminină spontană în jurul unor mari cărţi. Autoarea – profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran, hotărăşte, cu puţin timp înainte de a părăsi „Republica Islamică a Vorbelor“, să organizeze în vechea ei casă un soi de seminarii private în care invitatul principal să fie cîte o carte de Nabokov, Henry James, Jane Austen, Scott Fitzgerald. Joi dimineaţa, la Teheran, cîteva fete şi profesoara lor de literatură care avea experienţa Occidentului rezistă la butaforia din jur, la umilinţele zilnice, la aranjamentele maritale, la sechestrarea de fond, citind cărţi, vorbind şi scriind despre ele, dar mai ales despre ce văd în jurul lor. Cititorul (liber) al lui Nabokov care trebuie să rămînă cu totul liber ca să-şi merite numele nu e doar ţinta, ci şi premisa acestei psihoterapii de grup deghizate în seminar de literatură. Poate şi de asta cartea are un patetism greu de digerat şi un schematism (al opiniilor despre literatură) care nu poate fi decît al reinterpretării contextuale. Lucrul acesta nu afectează însă prea mult chestiunea rezistenţei. Cine a spus că rezistenţa la butaforie nu provoacă alte butaforii? 

Rezistau însă fetele acelea închise în iatac şi visînd la ceva nedefinit în care se amestecau un mariaj bun, o scoatere de sub tutelă, o frîntură din destinul profesoarei lor scriitoare – o femeie emancipată (dintr-o veche familie de medici-filozofi), numită, cam caraghios în spaţiul intim, „dr. Nafisi“ (fiindcă avea un PhD)? Sigur că rezistau mai bine ca altele, lipsite de această şansă de a deveni personaje. Numai că toate cărţile citite erau pretexte ce contau, în fond, la fel de mult ca alte împrejurări de viaţă. Aşa cum lansarea unui cuvînt inventat de Nabokov în Invitaţie la eşafod e doar un pretext livresc pentru un alt fel de meditaţie, mai cuprinzătoare decît literatura: „Upsilamba a devenit în timp parte a unui bagaj de cuvinte speciale pentru noi şi, spre finalul cursului, aproape că devenise un limbaj secret, numai al nostru, cu totul aparte, care se îmbogăţea pe zi ce trece. Cuvîntul devenise un fel de simbol, un semn al acelei vagi senzaţii de bucurie, al furnicăturii pe şira spinării despre care vorbea Nabokov, senzaţie pe care spunea că o anticipează la cititorii lui. Era o senzaţie care îi separa pe cititorii buni de cei obişnuiţi. Upsilamba devenise cuvîntul-cod care deschidea peştera secretă a amintirilor.“ 

Aşa încît, fetele din Teheran şi profesoara lor de literatură rezistau, deşi nu le venea să creadă, în egală măsură prin cărţi şi prin miraculoasa cafea servită de doamna Nehzat Nafisi, mama lui Azar, în pauze savant pregătite. Cafeaua tare, aromată, aburindă pe care nici o dictatură n-a reuşit s-o elimine din Orient (şi de la porţile lui) făcea din seminarul livresc o adevărată întîlnire. Poate că ceea ce trăiau acele femei împreună nu avea prea mult de-a face cu propria lor realitate şi nici cu literatura pe care o citeau. Poate că şi ele îşi construiau o butaforie mai mică, un „cocon protector“ care le menţinea într-un fel de viaţă, pînă la evadare. Orice rezistenţă parţială naşte mici fantasme nedigerate, ce devin ficţiuni primejdioase atunci cînd vor să fie (şi se iau drept) realitate. Iar asta ne-o demonstrează încă o dată chiar Azar Nafisi, recent, cu noua ei carte autobiografică Things I’ve Been Silent About, un adevărat caz clinic. Aflăm acum cine era mama care elibera duhul cafelei în livingul nabokovian (o biată mitomană fantastă căreia a trebuit să i se spună o minciună politică pe patul de moarte), cine e tatăl (un zeu – medic şi scriitor, infidel pe bună dreptate şi cu consimţămîntul fiicei). Dar mai ales aflăm cine era „dr. Nafisi“ şi la ce i-au folosit atît rezistenţa prin cultură, cît şi rezistenţa prin cafea.

Mai multe