Reverii eufonice

În ultimii ani, ştiu că i-am debusolat nu o dată pe liceenii în faţa cărora mi-am desfăşurat amăgirile educative vorbindu-le despre jalea versului alb, mai precis: despre întristătoarea dispariţie a prozodiei. Asta paralel cu înlocuirea armoniilor stilului Disney din desenele animate (binecuvîntatul purtător de rotunjimi mamifere, moliciuni îmblănite, coregrafii graţioase în peisaje idilice) de către dizgraţioasele japonisme urlate războinic, invariabil invadante, distrugătoare, croite exclusiv din unghiuri ascuţite, tunuri cosmice cu laser ş.a.m.d., totul într-o dizarmonie eviscerantă. Convexitatea generoasă, pulsaţiile marsupiale, melodicitatea învăluitoare, toată hipnotica încatenare de imagini ale ocrotitorului (prezente la tot pasul mai ales în Bambi şi Cartea junglei) au lăsat locul stilisticii pustiirii. Concavităţile aglutinante, huruitul de şenile, tirurile asurzitoare şi urletele cotropitoare au alungat melodicul, susurul naturii, farmecul şoaptelor, iar lentorile pufos ameţitoare au fost spulberate în numele iuţimii agresiv-halucinante, cea care otrăveşte mintea, goleşte sufletul, robotizează reacţiile, pe scurt – dezumanizează. Dacă le adăugăm nenorocirea dublajului la filme, în locul subtitrării, scopirea mental-emoţională a noilor generaţii e asigurată.

Mi-am întrebat profesorii congeneri de cînd n-au mai îndrăznit să le recite elevilor, în linişte, din eufoniile eminesciene, familiarizîndu-i cu melifluenţa (termenul este al lui Dan Botta, autorul unei superbe Cantilene), cu „narcoza auditivă“ (Negoiţescu dixit) a diftongilor cuplaţi cu aliteraţiile pe catifeaua gerunziilor, a jocului fonic dintre departe şi aproape (categoriile subtil împletite de Edgar Papu), dintre încet, tămîiet şi nemîngîiet, dintre „covorul moale“ şi „mătasa sună sub picior“, cu „noaptea, flamingo cel roşu apa neagră-ncet pătrunde“ şi „să scap din mînă cîrma şi lopeţile să-mi scape“, trecînd prin abisalităţile care-l fermecau pe Noica („a pus în tine Domnul nemargini de gîndire“, dar mai ales „ca un vis încremenit“), pe Nichita („nu credeam să învăţ a muri vreodată“), pe Cioran („Rugăciunea unui dac“). Fie şi rostite la iuţeală, fără nici o pretenţie actoricească (lasă că totul venea de la un bîlbîit!) cîte-o strofă ameţitoare din „Luceafărul“ („Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte“) sau un poem de rostit în genunchi precum „Rugăciune“, am simţit numaidecît cum înfioară şi pun pe gînduri noile energii, altminteri definitiv livrate (credem noi, bătrînii) nimicniciei.

Sigur că la început te simţi ridicol. Sigur că-ţi răsună imediat în auzul inimii binecunoscuta formulă de lehamite a adolescenţei de azi: „mă laşi?!?“. Sigur că-ţi vine să fugi ca de frica morţii prefigurînd reacţia de silă&milă a hoardei de hormoni fără zăbală în faţa cărora tombatera ce eşti se-ncumetă să exalte virtuţile unei „lumi ce nu mai este“, a unei voinţe „care-a murit demult“, a unui timp care-ţi ridică-n urmă ziduri de-ntuneric. Dar ia să vezi, peste doar cîteva momente, cum anestezia îşi face efectul. Vă rog să mă credeţi: dacă injectezi cu calm şi bună-credinţă euritmiile, nu le rezistă nimeni, oricît de groase ar fi carapacea cinismului, rezistenţa blazării, sarcasmul provocator, nesimţirea şi ignoranţa auditoriului.

E de ajuns să le citeşti liceenilor, cu pricepere şi dăruire, din Levantul lui Cărtărescu, recent reeditat la Humanitas. De acord cu Lidia Bodea: mi-e groază să mă întreb cîtă lume mai ştie ce, cum şi cît va fi fost surfilat, intertextuat, pastişat şi parodiat la MC din arsenalul lui Bolintineanu, Alecsandri, Alexandrescu, Conachi, Heliade, Anton Pann, Eminescu, Macedonski, Coşbuc, Văcăreşti (başca Barthes, Greimas, diegesis, actanţi&Co), într-o ramă ţintuită de Dimov, Brumaru, Foarţă. Chiar: o mai fi auzit careva din adolescenţii de azi de melcul lui Antim, învăţăturile lui Neagoe Basarab şi biblioteca stolnicului Cantacuzino? Haideţi să încercăm! Ce-ar fi să lepădăm pentru cîteva minute morga academică, acel hipercriticism iscat anume să ne acopere complexele de inferioritate evropenească, şi să ne regîndim fiinţa potrivit cronicilor vechimii şi hedonismului hîtru din miile de pagini absorbite de porosul infoliu cărtărescian?

Cum, deci, ar putea să nu te provoace CD-ul Mihai Eminescu, Vis, cu treizeci de poeme restituite de Petru Creţia (în Manuscriptum, nr. 1 din 1991) alese de Mircea Cărtărescu şi recitate de Marcel Iureş la Editura Casa Radio? Cum să nu cauţi să-ţi închipui reacţia junimii actuale, alterată de prejudecata unui Eminescu demodat, romanţios şi ridicol precum caragialianul R.Vent, deambulînd lacrimogen „pe lîngă plopii fără soţ“, ori, în cel mai bun caz, „tinzîndu-şi dreapta în deşert“ odată cu Gabriel Drăgan, inegalabila voce a străvechiului „Mondial“?

Am pus discul cu Iureş de trei ori cap-coadă şi l-am ascultat cînd meseriaş, cu creionul în mînă, cînd cu ochii închişi, dornic de anestezie prozodică. Nu ştiu cine mai ţine minte că-n Dilema veche nr. 386 din 7-13 iulie 2011 am scris în extaz despre cele două CD-uri mateine de la Humanitas cu acelaşi Marcel Iureş: Sub pecetea tainei şi Remember. Sunau, cu un cuvînt la modă, demenţial. Vocea lui Iureş se plia perfect pe volutele aluzive, parşive, carnale ori serafice, pe catifelele grele, cearcănele filigranate, bijuteriile, bubele, fantasmele şi sarcasmele juniorului caragialian. Tot pe atunci, Iureş făcea o creaţie ameţitoare – pentru mine egală performanţei din Richard III-ul regizat de Mihai Măniuţiu la Odeon acum aproape douăzeci de ani – într-un Caţavencu închipuit de Alexandru Dabija în cheia unui mahalagism alcoolic fără ieşire, atîrnat pe-o gură de iad.

Ei bine, la Eminescu hipnoza n-a mai prins. Tot ceea ce constituia mustul lecturii mateine şi captivantul grotesc al deriziunii din partitura caragialiană pare că devine simplă lectură funcţionărească în lumea Muşatinilor şi a himerismului novalisian. Timbrul lui Iureş rămîne magnific, cadenţele sînt copleşitoare, dar întregul sună rece, aulic, departe de palpitul, de esenţa fierbinte a onirismului eminescian.

Mă gîndesc totuşi că voi fi eu copleşit de prejudecăţi şi că exact asta îşi va fi dorit acel Cărtărescu al „visului chimeric“: un limbaj oniric rece, ca o fişă medicală cu simptome psihotice. Subliniind „triumful modernităţii“ eminesciene, în dauna romantismului, legătura cu „iregularul, fragmentarul, abstrusul, haoticul actului creator (...) în care Hocke vedea expresia cea mai puternică a acelui Homo Europaeus aflat sub zodie manieristă“, Cărtărescu reliefează la Iureş tocmai „rara performanţă de a scoate din textul eminescian efecte strălucitoare şi profunde fără să forţeze textul în nici un fel“ (subl. mea). Exact aici cred că a funcţionat irepresibil, în cazul meu, prejudecata. Format auditiv la şcoala recitărilor eminesciene în linia Vraca-Manolescu-Botta-Codrescu-Moldovan-Caramitru-Seciu-Bălănuţă-Cozorici, unde artificiile rostirii, retorica personală, amprenta actorului în stabilirea accentelor din arsenalul exclusiv romantic orientau discreţionar lectura, sigur că glacialitatea partiturii lui Iureş m-a descumpănit.

Dar nu mă las: mai pun o dată CD-ul. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.

Foto: L. Muntean